Şmecheriile piţigoiului codat
Biblia păsărarului (Le guide ornitho Svensson, Paris, 2010) spune că există două subspecii de piţigoi codat: una nordică, caudatus, cu capul alb şi una continentală, europaeus, cu diverse forme de tranziţie: cap alb-gri, sprânceană neagră şi striuri fine, rozalii, pe burtică, (din Danemarca, Germania, sudul Poloniei, nordul României).
La sudul acestei zone ar trebui să existe doar varietatea cu cap dungat! Tot variante sprâncenate sunt populaţiile din Insulele Britanice şi părţile occidentale (rosaceus), din Turcia (tephronotus sau alpinus), irbii din peninsula Iberică, varietăţi, care diferă prin culoarea penajului ori lungimea cozii.
Asta zice cartea, dar, life practice, se pare că lucrurile sunt mai complicate.
Din câte-mi amintesc am observat destul de rar, caravane de piţigoi codat de "rasă pură".
Cel mai adesea am văzut trupe "corcite", în care zburdau şi se hrăneau alături exemplare cu capul alb şi indivizi rozalii sprîncenaţi, în proporţii variabile.
E adevărat că în ultimul timp, (să zicem ultimii doi ani!?), cârduleţele aveau o proporţie mai mare de indivizi cu cap alb în devafoarea celor "baraţi".
Asta poate fi spre beneficiul speciei în timpul iernii, dar toamna, primăvara, ce te faci?
Ştiţi, prădători, camuflaj, blabla!
Bănuiesc că specia continentală, care se poate întâlni, după umila mea părere până la Dunăre s-a adaptat la ambele situaţii, adoptând la indivizi diferiţi, din cadrul aceluiaşi grup, două mode/le de penaj: în iernile cu zăpezi sunt favorizaţi probabil pankiştii cu glugă albă, iar în celelalte anotimpuri, cei bandaţi!
Nb. În ciuda numelui său, piţigoiul codat nici măcar nu e piţigoi, ci mai degrabă membru al unui grup care ar include ciocârliile, rândunelele şi silviile. Ce-o fi, ce n-o fi, mie-mi place: un tip agil, exploziv, săgeată la coadă, picioruşe de gămălie, cioc bondoc, ochi de pipăruş în cerc orbital portocaliu. Şi-ncă un atuu! Mititelu', deşi aerian, e tare priceput în arta conversaţiei cirlipitoare! Ascultaţi-l ş-o să-mi daţi dreptate!
|
