Poveste duminicală de ianuarie cu primele păsări din An
Ieşire din febra pârdalnicei gripe la puţintică lumină tulburie de ianuarie.
Primele păsări din An.
Un şorecar într-o perdea de sălcii împletite cu argint de curpen pădureţ, în spatele câtorva cârduri de cocoşari, care scotocesc prin meri şi tufe de măceş.
Prin nuiele de frasini şi păltinaşi, cete de presuri galbene, iar în vârful lor ciugulitori de muguri: botgroşi şi mugurari cu pieptare roşii.
Mă vitaminizez şi eu c-un pumn de boabe cu pulpa dulcie. Pe ramuri de pruni ţepoşi, piţigoi cărbunari, călugăraşi, albaştri.
În tufe ghimpoase de păducel triburi de vrăbii guralive, iar pe arcul unei crengi, o mierlă ciuguleşte din ceşcuţa portocalie a unui măr.
Pe coaja cu straie de muşchi şi licheni, ce înveleşte un păducel uscat de bătrâneţe, două ciocănitori pestriţe, un bărbătuş ş-o fetiţă, fac tot felul de fiţe.
Se joacă, saltă apoi pe-un ciot fără coajă, smălţuit de vremuri, se ascund, se urmăresc, fâlfâie deasupra partenerului/ei, se întorc, se răsucesc în zbor, chirâind neîncetat: chic! chic! chic!
La câţiva paşi în despicătura unui măr rupt de vreo vântoasă furioasă, păcăne un superb mascul de ciocănitoare verde.
La o asemenea viteză de perforare văd doar o imagine în evantai. Totuşi când se opreşte câteva secunde şi îşi lungeşte gâtul, lipindu-şi urechea de putregai, îi deosebesc creştetul roşu, mustaţa maiestuoasă, ciocul masiv ca un piolet, conturul negru al ochiului.
Pe-o aşchie dreaptă, rămasă din sfârtecătura trunchiului, o ciocănitoare pestriţă, stă pe burtă, cum nu-i-i obiceiul, zbârleşte penele de pe gâtul, ridică din umerii aripilor şi priveşte cu admiraţie.
Pe deasupra corbul şi corboaica zboară în tandem, aripă lângă aripă. Dintre nori plonjează un bădăran tot negru şi fâlfîie peste ei. Todeauna apare câte cineva care să-ţi strice siesta, petrecerea ori plăcerea!
Două ore de vreme luminoasă.
Cât ce se duce soarele, vine iarna.
Dezastre prin livadă: nuci sparte, găurite, mere ciugulite, pere putrezite, frunze răscolite, (am văzut chiar şi piţigoi scurmând cu gheruţa), ierburi degerate, bucăţi de scoarţă şi putregai, măceşe împrăştiate pe sub tufe ghimpoase de răsură, muşuroaie devastate de verdoaice.
Pe dâmbul cu cimbrişor încă nepierit, am stat o clipă-ntr-un genunchi, am rupt câteva fire roşcate, le-am firimiţat în podul palmei ş-am mirosit parfumul trecutului ieri, uitatelor veri.
Prin fire păioase uşor dezmorţite am zărit păianjeni atomici?
Sau erau doar furnici din ochii-mi cuprinşi de arşiţa bolii?
|
