Piţigoiul mare (Parus major)

• Identificare. Pasăre mică cu ciocul scurt; cel mai mare dintre piţigoi, uşor de recunoscut după caciuliţa neagră (calota) trasă până la ochi, obrajii albi şi cravata neagră care coboară de sub cioc pe burtică galbenă până sub coadă (la mascul această dungă este mai largă). Restul penajului este galben verzui, verde deschis, gri verzui (în funcţie de sex, vârstă sau anotimp). Se poate confunda cu piţigoiul de brădet care are însă o dungă albă pe ceafă şi burta crem - rozaliu deschis.
• Cântec. Ca toate speciile de piţigoi este un palavragiu neântrecut: ciripit metalic: ţin-ţin, ţiu-ţiu-ţiu, tzin-tin-tzin sau tit-tit-titit. Masculul este gălăgios tot timpul anului cântând atât pentru a-şi delimita teritoriul cât şi pentru atragerea unei partenere.
• Regim alimentar. În timpul iernii piţigoiul cărbunar, cum mai este numit, caută fără odihnă oua şi larve de insecte completându-şi meniul cu seminţe oleaginoase. Aceşti căutători neobosiţi de insecte sunt ajutoare de prim rang pentru pomicultori şi silvicultori. În timpul primăverii ciuguleşte mâţişorii, mugurii şi florile unor arbori apreciind foarte mult nectarul acestora. Piţigoiul mare, piţigoiul sur şi cel albastru pot coabita în aceeaşi pădure; pentru a evita concurenţa la hrană, fiecare şi-o caută în locuri diferite: piţigoiul mare explorează partea inferioară a copacului şi trunchiul, cel sur caută hrana pe ramurile mijlocii, iar cel albastru pe ramurile subţiri şi în vârful arborilor.
• Habitat. Piţigoiul mare este prezent în toate tipurile de habitate, fiind cel mai puţin pretenţios dintre speciile familiei, putând fi văzut în oricare zi a anului în parcuri, grădini, livezi şi orice fel de păduri.
• Comportament. În afara perioadei de cuibărit este o pasăre gregară (care are tendinţa să trăiască în cete, grupuri familiale) sau se alătură altor păsări. Se poate vedea în trupe de 20-30 de exemplare împreună cu alte specii înrudite mai ales în zonele impădurite. Este un vizitator foarte frecvent al cantinelor de iarnă, fiind deloc sperios şi îndrăzneţ, ştiind să profite de resursele naturale şi artificiale ale grădinilor şi livezilor.
• Cuibarire. Cuibul este plasat într-o cavitate, colivie sau scorbură artificială sau chiar într-o cutie poştală. Înauntrul acestui adăpost cuplul amenajează o cupă (un căuş) din muşchi şi tapitat cu puf, pene, păr, fiind construit pe la începutul primăverii. Aici sunt depuse 3-18 ouă (în medie 9) în aprilie şi/sau iunie (2 ponte pe an). Incubaţia durează 13-14 zile, părinţii ocupându-se de creşterea puilor încă vreo 40 de zile. Frecvenţa hrănirii la cuib poate ajunge până la obositorul travaliu de 900 de transporturi pe zi.

        Piţigoiul de brădet (Periparusarus ater)

• Identificare. Cel mai mic membru al familiei piţigoilor (Parus sp.) cu un penaj caracteristic, foarte asemănător cu al piţigoiului mare: cap negru, obrajii albi şi ca semn distinctiv o pată albă pe ceafă. Spatele este măsliniu, iar partea inferioară a corpului are o culoare crem - rozalie.
• Cântecelul de contact este un ciripit clar, melancolic: ţiu-ţiu-ţiu!, uneori si-si-si, si-si-si (ca auşelul sprâncenat); strigătul de alarmă este sacadat şi vioi, un soi de ţe-ţe, ţi-ţi, ptziu-ptziu-ţiu!
• Comportament. Deşi este sedentară specia intreprinde totuşi deplasări eratice pentru a găsi proviziile de semincioare ascunse pentru zilele negre ale anotimpului alb! Îl întâlnim în trupe mici în pădurile de conifere şi cele mixte, în parcuri, crânguri şi grădini cu conifere.
• Cuibul este construit în scorburi cu intrări mici (3-4 cm. diametru) din muşchi, puf vegetal, lână şi păr de animale. Ponta cuprinde 8-9 ouă depuse între lunile aprilie şi iunie, incubaţia durând 13-14 zile.
• Regim alimentar. Piţigoiul de brădet se hrăneşte cu insecte în timpul verii şi semincioare diverse pe timp de iarnă.

        Piţigoiul albastru (Cyanistes caeruleus)

• Identificare. Piţigoiul albastru se distinge de celelalte specii din aceeaşi familie prin: căciuliţa albastră, o linie albastru închis îi traversează obrajii albi până la ceafă. Aripile şi coada sunt albăstrui, spatele gri-verzui. Burta este galbenă cu o dunguliţă gri pe mijloc. Femela şi puii au culori mai şterse decât masculul.
• Cântec. Piţigoiul albastru ciripeşte necontenit un cântecel sâsâit, ascuţit şi fin, greu de reprodus sau imitat.
• Habitat. Această specie se poate întâlni în toate habitatele din regiune: grădini, livezi, parcuri, crânguri, păduri de foioase sau mixte, mai rar în molidişuri, până la altitudinea de 1200 m.
• Comportament. Piţigoiul albastru îşi caută hrana în coroana copacilor. Iarna frecventează grădinile şi hrănitorile (cantine), emiţând un sâsâit strident atunci când alte păsări vin să se ospăteze alături de el. În ciuda taliei sale mici, este bătăuş şi agresiv alungând intruşii care-i fac concurenţă.
• Cuibarire. Piţigoiul albastru se reproduce din aprilie până în iulie. Cuibul este amplasat într-o cavitate (scorbură) sau o colivie artificială. Acesta are forma unei cescuţe şi este căptuşit cu muşchi, puf şi fire de lână. Ponta este constituită din 9-13 ouă a căror incubaţie nu depăşeşte 15 zile. Doar femela cloceşte, masculul ocupându-se de aprovizionarea familiei. Puii încep să iasă din cuib şi să zboare după 19-20 de zile, dar rămân legaţi de părinţi încă 4 săptămâni. Unele cupluri depun incă o pontă în luna iunie.
• Regim alimentar. Această specie se hrăneşte în principal cu insecte, paianjeni, semincioare şi fructe mărunte. Omizile sunt vitale în perioada de reproducere. Iată de ce o singură pereche poate salva în sezonul de cuibărire o întreagă livadă de omizi şi alţi dăunători.

        Piţigoiul sur (Poecile palustris)

• Identificare. Specie destul de comună, acolo unde există copaci. Se recunoaşte după calota neagră-lucioasă, obrajii albi, partea superioară a corpului gri-maronie, partea inferioară gri albicioasă. Seamană foarte mult cu piţigoiul de munte (Poecile montanus) de care se deosebeşte prin creştetul lucios şi aripile colorate uniform, fără pată albicioasă şi bărbiţa de sub cioc mai mică. Cel mai bine se poate deosebi în teren prin cântec.
• Cântec. Glasul tipic constă dintr-o serie de sunete aspre, nazale: ptzi-ptzi , tiu-tiu, pci-pci. Cântecul este o serie de fraze melodice de genul: ci-ci-vi, ptzi-ptzi-ti-ti, pzi-pzi tze-tze... datorită acestei melodii piţiguşul nostru mai este poreclit în zona noastră şi cicivara.
• Habitat. Această specie poate fi întâlnită în toate pădurile de foioase, mai ales fag şi stejar, dar şi în cele mixte, în parcuri şi grădini
• Comportament. Ca toşi piţigoii se alătură trupelor pluri-specifice (formate din mai multe specii) mai ales iarna, fiind un oaspe al cantinelor cu seminţe; în celelalte anotimpuri poate fi văzut mai mult în perechi.
• Cuibărire. Cuibul se găseşte într-o scorbură cu diametrul mic (3-4 cm.); este făcut din muşchi, învelit cu fibre diverse, puf şi pene. În această ceşcuţă, femela depune 7-10 ouă în intervalul aprilie-iunie, incubaţia durând 13-14 zile.
• Regim alimentar. Piţigoiul călugăraş, cum mai este numit din cauza vesmântului cenuşiu şi a beretei negre, se hrăneşte în principal cu insecte şi paianjeni, cu diverse seminţe şi bobiţe sălbatice în timpul iernii.

        Piţigoiul de munte (Poecile montanus)

• Identificare. Acest piţiguş cu cap negru seamănă ca două picaturi de apă cu piţigoiul sur. Diferenţierea nu este uşoară chiar pentru experţii ornitologi, cântecelul fiind cel mai bun mijloc de identificare. Există totuşi câteva diferenţe între cei doi gemeni: calota (căciuliţa) este neagră, fară luciu, bărbiţa de sub cioc un pic mai mare şi o pată mai albicioasă de-a lungul aripii. Este o specie mai nordică, care preferă regiunile împădurite mai înalte.
• Cântec. Una din chemările caracteristice este repetarea unei note răguşite (sunete lente, joase, nazale: gze-gze-gze), precedată uneori de câte-un tzi-tzi-tzi, caracteristic. Acest cântecel poate fi un element de diagnostic pentru a-l deosebi de piţigoiul sur. Cântecelul este un ciripit nu prea melodios format din note rare, clare şi melancolice.
• Habitat. Piţigoiul de munte ocupă pădurile de foioase şi masivele forestiere mixte în care subarboretul este des.
• Comportament. Ca şi celelalte specii de piţiguşi, şi aceasta îşi face provizii, pe care le ascunde în mici cămăruţe de iarnă. În acest anotimp, în ciuda sedentarităţii sale, specia cunoaşte un uşor eratism. Se aventurează rar în grădini, fiind mai sperios şi mai puşin sociabil. În lunile de iarnă puii zboară şi se hrănesc alături de părinţi, toamna însă se întâlnesc cu alţi fărtaţi în cete de câteva sute de indivizi.
• Cuib. Familia răchitarului (cum mai este numit la noi şi în zona Maramureşului) îşi construieşte cuibul, săpând o galerie mică într-un trunchi putrezit de salcie, arin ori mesteacăn, o ceşcuţă alcatuită din rumeguş, pene, puf şi fibre de animale. Aici femela depune o pontă anuală unică formată din 6/9 ouă albe pătate cu ruginiu pe care le cloceşte singură timp de aproape două săptămâni. Puii zboară din cuib după 17/18 zile.
• Regim alimentar. Piţigoiul de munte consumă insecte, seminţe şi bobiţe sălbatice. Declinul speciei este, se pare determinat de prădătorii care atacă şi distrug cuiburile, dar s-a demonstrat că igienizarea pădurilor prin îndepărtarea arborilor putrezi, restrânge considerabil locurile de cuibărit ale speciei.

        Piţigoiul moţat (Lophophanes cristatus)

• Identificare. Moţul pestriţ (alb cu negru) ne ajută să-l deosebim rapid de toate cele 6 specii de piţigoi care trăiesc în zona parcului. Pe obrazul alb are o virguliţă neagră, iar sub cioc o "bărbiţă" de aceeaşi culoare, spatele gri-maroniu, iar burtica albă-gălbuie.
• Cântecul este o serie de triluri (rulade) puternice asociate cu sâsâituri subţiri, care ne ajută să-l auzim ânainte de-al vedea prin coronamentul des al molizilor.
• Habitat. Strâns legată de conifere, specia trăieşte de preferinţă în masivele bătrâne şi compacte de răşinoase sau cele mixte. Îl putem întâlni şi în parcuri şi livezi dacă aici există conifere înalte.
• Comportament. Piţigoiul moţat (numit uneori şi piţigoiul cu creastă) nu este sperios, dar nu-i place să se arate la loc deschis, rămânând mai întodeauna discret. La sfârşitul iernii, bărbătuşul îşi începe parada - zboară scurt de pe o cetină pe alta, îşi zburleşte moţul şi-şi vibrează aripile - în timp ce femela explorează scorburile arborilor găunoşi. Din septembrie, piţigoiul moţat se alătură altor mici păsări sivestre (piţigoi de brădet, piţigoi de munte, auşei şi cojoaice) în căutare de hrană. Specia este sedentară şi foarte rar îşi părăseşte teritoriul. Este o specie strict europeană, cuibărind din Peninsula Iberică până-n Ural.
• Cuib. Cel mai des, cuplul îşi amenajează cuibul în scorbura mică a unui trunchi putred, uneori printre rămurelele din cuibul unui răpitor, chiar dacă acesta este locuit. Cuibul este confecţionat din muşchi, licheni şi tapiţat cu muşchi, licheni şi fire din părul animalelor. Ponta cuprinde 5-8 ouă depuse în intervalul aprilie-mai. Incubaţia durează între 13-14 zile, iar puii rămân la cuib încă 20-22 zile.
• Regim alimentar. Acest piţiguş se hrăneşte cu insecte şi paianjeni în timpul verii, cu seminţe mărunte în celelalte anotimpuri.

        Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus)

• Identificare. Încântătoare pasăre cu corp rotund şi coada lungă de unde i se trage şi numele. Spatele îi este negricios, burtica şi căpşorul sunt albe, târtiţa şi umerii aripilor sunt rozalii. În ciuda numelui, aparţine unei familii diferite de cea a piţigoilor adevăraţi. (Aegithalide).
• Cântec. Cântecelul este un zumzet tremolat: ţirr-sirrr - ţsirrr! în serii subţirele şi rapide.
• Habitat. Specia frecventează pădurile de foioase cu subarboret dens, crangurile, livezile şi parcurile.
• Comportament. înafara perioadei de cuibărit, piţigoiul codat este văzut în grupuri familiale (6-12 indivizi), cutreierând copacii din creangă-n creangă, şi din scoarţă-n scoarţă în căutarea paianjenilor şi a unor insecte mărunte.
• Cuib. Cuibul este construit din muşchi, licheni, pene şi puf, toate lipite cu pânză de paianjen. Pentru tapiţarea unui singur cuib, piţigoiul codat adună peste 2000 de pene adunate din vecinătatea cuibului. În acest cuib în formă de mănuşă (cimpoi după părerea altora) piţiguşul codat depune 8-12 ouă, în perioada aprilie-iunie, incubaţia durând 13/14 zile.
• Regim alimentar. Acest "fals" piţigoi se hrăneşte în special cu insecte şi paianjeni, dar ciuguleşte şi semincioare în timpul iernii, frecventând cantinele celor îndrăgostiţi de păsări.

        Fişe biometrice

        Piţigoiul mare (Parus major)

• Ordinul - Paseriforme
  
• Familia - Paride
  
• Nume ştiinţific - Parus major
  
• Sinonime - Masange charbonniere, Great tit, Cinciallegra, Carbonero comun.
  
• Talie - 14 cm.
  
• Greutate - 16/21 g.
  
• Longevitate - 15 ani
  
• Distribuţie - În toate habitatele din regiunea noastră
  
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

        Piţigoiul de brădet (Periparus ater)

• Ordinul - Paseriforme
  
• Familia - Parus
• Nume ştiinţific - Periparus ater
• Sinonime - Mesange noire, Coal tit, Cincia mora, Carbonero garrapinos.
• Talie - 11/12 cm.
• Greutate - 8/10 g.
• Longevitate - 7 ani
• Distribuţie - Zone împădurite, mai ales conifere, dar poate fi întâlnit şi în păduri mixte şi de foioase.
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

        Piţigoiul albastru (Cyanistes caeruleus)

• Ordinul - Paseriforme
• Familia - Paride
• Nume ştiinţific - Cyanistes caeruleus
• Sinonime - Mesange bleue, Blue tit, Cinciarella, Herrerillo comun.
• Talie - 11/12 cm.
• Greutate - 9/12 g.
• Longevitate - 10 ani
• Distribuţie - Specie prezentă în toată zona parcului
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

        Piţigoiul sur (Poecile palustris)

• Ordinul - Paseriforme
• Familia - Parus
• Nume ştiinţific - Poecile palustris
• Sinonime - Mesange nonnette, Marsh tit, Cincia bigia, Carbonero palustre.
• Nume locale - Cici-vara, piţigoi călugăraş.
• Talie - 11/12 cm.
• Greutate - 9/12 g.
• Longevitate - 10 ani
• Distribuţie - În toată zona parcului, acolo unde există arbori.
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

        Piţigoiul de munte (Poecile montanus)

• Ordinul - Paseriforme
• Familia - Parus
• Nume ştiinţific - Poecile montanus
• Sinonime - Mesange boreale, Willov tit, Cincia bigia alpestre, Carbonero sibilino.
• Nume locale - Răchitar
• Talie - 11/12 cm.
• Anvergură - 17/20 cm.
• Greutate - 9/12 g.
• Longevitate - 9 ani
• Distribuţie - Specia este prezentă în pădurile de amestec, cu preferinţe de cuibărire în arborii de foioase şi de hrănire în cei de conifere.
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

        Piţigoiul moţat (Lophophanes cristatus)

• Ordinul - Paseriforme
• Familia - Parus
• Nume ştiinţific -Lophophanes cristatus
• Sinonime - Mesange huppee, Crested tit, Cincia dal ciufo, Herrerillo capuchino.
• Talie - 11/12 cm.
• Greutate - 10/13 g.
• Longevitate - 5 ani.
• Distribuţie - Specie prezentă în parc în zona masivelor de conifere.
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

        Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus)

• Ordinul - Paseriforme
• Familia - Aegithalide
• Nume ştiinţific - Aegithalos caudatus
• Sinonime - Mesange a longue queue, Long-tailed tit, Codibugnolo, Mito.
• Talie - 12/14 cm.
• Greutate - 7/9 g.
• Longevitate - 8 ani.
• Distribuţie - Specie prezentă în special în pădurile de foioase, dar iarna poate fi întâlnită şi în grădini, parcuri şi livezi.
• Statut/Protecţie - Specie sedentară, protejată.

   Piţigoi mare foto © Bogdan Ciungara

   Piţigoi mare foto © Florian Andronache

   Piţigoi de brădet foto © Florian Andronache

   Piţigoi de brădet foto © Cristian Mihai

   Piţigoi albastru foto © Cristian Mihai

   Piţigoi albastru foto © Florian Andronache

   Piţigoi sur foto © Bogdan Ciungara

   Piţigoi de munte foto © Florian Andronache

   Piţigoi de munte foto © Szabó Zoltán

   Piţigoi de munte foto © Szabó Zoltán

   Piţigoi codat foto © Florian Andronache

   Piţigoi moţat foto © Szabó Zoltán

        Piţigoi din toată lumea

        59 specii prezente în familia Paridae

        12 specii prezente în familia Remizidae

        13 specii prezente în familia Aegithalidae

        O singură specie prezentă în familia Panuridae

        NB. Speciile europene de piţigoi sunt cele marcate cu aldine, cele care există în România sunt subliniate, iar cele care traiesc în Munţii Rodnei au numele latineşti marcate cu litere cursive şi aldine!

        Ghid realizat de învăţătorul Ilie Hoza, coordonatorul sucursalei S.O.R. Scatiii din Anieş

        Fotografiile sunt realizate de: Bogdan Ciungara,
Cristian Mihai, Florian Andronache, Szabó Zoltán.