Ciocănitorile şi adaptările lor uluitoare
Adaptarea cea mai uimitoare a ciocănitorilor priveşte fără îndoială ciocul acestor specii. Acesta este conic, ascuţit, cu vârful uşor teşit (asemănător unei foarfeci de tăiat crengi). Ciocănitoarea îl introduce în fisura trunchiului apoi întoarce brusc capul, îndepărtând astfel scoarţa sau aşchiile. Ţinând cont de puterea cu care aceasta loveşte lemnul este de mirare ca nu are "dureri de cap"! De fapt capul păsării este dotat cu o osatură specială şi o perniţă cartilaginoasă suplă, situată între cioc şi craniu cu rol de amortizor.
Regimul alimentar al ciocănitorilor este foarte variat: grăunţe şi seminţe diverse, fructe, nuci, alune, insecte, larve, furnici, etc. Cu siguranţă insectele şi mai ales furnicile joacă un rol foarte important în alimentaţia acestor specii, acestea fiind excelent echipate pentru căutarea şi găsirea larvelor care trăiesc sub coajă sau în lemnul putred. Mai întâi acestea sunt localizate după zgomotul pe care îl fac; ciocănitoarea face apoi un foraj pentru a ajunge la galeria acesteia; îşi strecoară limba foarte lungă cu vârf în formă de harpon, pentru a "agăţa" insecta pe care apoi o înghite. Limba foarte lungă şi lipicioasă se retrage în timpul repausului într-un tub care pleacă de la mandibula inferioară pe lângă urechea internă rulându-se deasupra craniului.
Alte adaptări uluitoare privesc specializările la viaţa arboricolă - structura picioarelor: degete de tip zigodactil (2 şi 3 înainte, 1 şi 4 înapoi), puii au după eclozare, la picioare calozităţi care îi protejează de pardoseala dură a cuibului, penele aripilor şi ale cozii sunt foarte rigide...
În timpul iernii, ciocănitorile folosesc un dispozitiv special numit "nicovală". În despicătura unui trunchi sau furca a două crengi ciocănitoarea înţepeneşte un con, nuci, ghinde pentru a le sparge sau a le decortica de seminţe. La baza unei astfel de instalaţii se adună astfel grămezi impresionante de coji, resturi de conuri, surcele. Ciocănitorile folosesc de asemenea un interesant sistem de comunicare numit darabană. Prin acest telegraf al pădurii perechile menţin contactul, stabilesc limitele teritoriului sau apără cuibul de eventuali duşmani.
Alte adaptări privesc fără îndoială modul de hrănire, astfel speciile nu intră în concurenţă:
Specializarea ciocănitorilor la anumite specii de arbori, sau explorarea aceloraşi esenţe în părţi diferite ale arborelui, (bază, trunchi, coroană);
Specializări în cadrul aceleiaşi specii: masculul explorând partea superioară, iar femela partea inferioară a arborelui (aşa numita repartiţie a resurselor);
Specilizări în cadrul familiei de ciocănitori repartiţia resurselor în funcţie de adaptările anatomice şi conformaţia fiecărei specii, (mod de hrănire) în funcţie de talie, mărimea ciocului, adaptări la hrana terestră, preferinţe alimentare;
Specializări la resurse de hrană terestră: insecte, furnici, viermi.
Oportunitatea acestor specii la un spectru alimentar mai larg: regim insectivor şi/sau vegetarian.
Deci nu e de mirare că acest grup de păsări (Ordinul Piciformes, Familia Picidae) cu adaptări anatomice surprinzătoare şi oportunităţi alimentare atat de diverse a supravieţuit până în epoca actuală. Nemăsurată va fi plăcerea ochilor şi încântarea sufletului la vederea acestor superbi căţărători care, asemeni fetei moşului din povestea lui Creangă ne salvează livada şi pădurea oferind apoi fără parcimonie cuiburile lor drept sălaş altor locatari înaripaţi: ţicleni, minunițe, stăncuţe, veveriţe, porumbei guleraţi, huhurezi mici, piţigoi mari şi chiar pupeze - vezi podiumul de la hulotte!!! Excelente note ştiinţifice, info naturaliste şi desene amuzante pentru ca toţi pădurarii să priceapă cine şi ce talente are Arsene Lepic, ciocănitoarea neagră, pentru intimi ornitologi, Dryocopus martius în ediţiile 82 şi 83 ale dragei mele, La hulotte!
|
