Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major)

Ciocănitoarea pestriţă mică (Dryobates minor)

Ciocănitoarea de stejar (Dendrobates medius)

Ciocănitoare cu spate alb (Dendrocopos leucotos)

Ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus)

Ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus)

        Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major)

• Identificare: Este cea mai comună şi mai răspândită specie; penajul pestriţ, negru cu alb, penele subcaudale roşu-închis, o pată roşie pe ceafă (la mascul) femela având calota neagră. Juvenilii au la început căciuliţa roşie fiind adesea confundaţi cu ciocănitoarea de stejar, (D. medius).
• Adaptări: Limba este subţire, lungă şi lipicioasă, prevazută cu numeroase corpuscule tactile, care au la vârf cârlige – aceasta poate fi proiectată mult în afară. Tarsul este scurt iar degetele sunt înarmate cu gheare mari şi recurbate (2 înainte şi 2 înapoi) care îi permit să se caţere cu uşurinţă în arbori folosind ca punct de sprijin penele foarte solide din coadă.
• ♫♫♫: Ca toate speciile din genul Dendrocopos cântă şi bate darabana încă din luna februarie (mai scurt şi mai punctat decât ciocănitoarea pestriţă mică).
• Habitat: specie sedentară care se întâlneşte peste tot unde există arbori – deci în toată zona Munţilor Rodnei: păduri, livezi, zăvoaie, arinişuri. Densitatea acestei specii este destul de slabă întrucât este foarte agresivă şi teritorială vis-a-vis de semenii ei.
• Comportament: ca toate suratele ei este o excelentă căţărătoare folosind pentru căţărat ghearele recurbate şi penele rigide ale cozii. Zbor sinuos cu bătăi rare de aripi sau planat atunci cand distanţa dintre arbori nu depăşeşte 25 de metri.
• Cuibărire (nidificaţie): primăvara cei 2 parteneri sapă o galerie de 30 cm adâncime într-un arbore (foioase sau conifere); multe din cavităţi sunt folosite de alte specii cavernicole în anii următori.
• Ponta: femela depune 4-6 ouă (25 - 18 mm) care sunt clocite pe rând de ambii părinţi timp de 12-13 zile. Puii sunt hrăniţi la cuib, 21-23 zile cu insecte diverse şi larve, după această perioadă devenind independenţi.
• Regim alimentar: Aceasta specie are o hrană foarte diversă constituită din nevertebrate, seminţe, fructe şi chiar ouă sau puii unor specii cavernicole, (piţigoi).
• Protecţie: specie relativ comună care depinde de protecţia livezilor şi a crângurilor de foioase.

        Ciocănitoarea pestriţă mică (Dryobates minor)

• Identificare: Specie de ciocănitoare pestriţă care nu poate fi confundată: mărimea unei vrăbii, penaj alb cu negru - bare transversale pe aripi si pe spate - calota roşie este semnul distinctiv al masculului.
• Aceleaşi adaptări anatomice ca şi la ciocănitoarea pestriţă mare.
• ♫♫♫: Specie care strigă: ki-ki-ki-ki, o chemare sonoră care se aseamănă cu cel al răpitoarelor (Falco sp.) emisă de cei doi parteneri, mai ales primăvara; prin darabana uniformă (1-2 secunde) îşi marchează teritoriul şi îşi trădează prezenţa din martie pînă la sfârşitul lunii mai.
• Habitat: Ciocănitoarea pestriţă mică frecventează crângurile de foioase, zăvoaiele, lizierele, arinişurile, livezile şi parcurile unde găseşte lemn de esenţă moale (plop, salcie, arin) evitând pădurile de conifere.
• Comportament: Ca şi celelalte specii face mici salturi pe scoarţa arborilor cu ajutorul ghearelor şi penelor rigide din coadă. Explorează mai ales parte superioară a coroanei, crengile şi ramurile subţiri.
• Nidificaţie: Cu un cioc atât de mic, este normal ca bărbătuşul să-şi foreze locuinţa într-un arbore putred şi sfărâmicios, unde sunt depuse de consoarta lui 5-6 ouă în luna martie. Specia se poate întâlni frecvent în-afara perioadei de reproducere, teritoriul ei hivernal fiind mult mai întins. Zbor ondulatoriu caracteristic tuturor speciilor.
• Regim alimentar: Specia explorează vârful arborilor până la cele mai subţiri ramificaţii şi din această cauză nu intră în concurenţă cu alte specii de ciocănitori, fiind insectivoră cu preferinţe pentru insecte şi larve xilofage.

        Ciocănitoarea de stejar (Dendrobates medius)

• Identificare: Se recunoaşte uşor după calota roşie (atât la adulţi cât şi la juvenili). Alte trăsături importante pentru identificare sunt : culoare rozalie din zona cozii şi striurile negre de pe flancurile corpului. Banda neagră (frâul) de pe gât nu se uneşte cu ciocul şi nici cu pata roşie de pe ceafă (specie fara mască). Nici una din aceste particularităţi nu se întâlneşte la celelalte două specii care au de asemenea pete scapulare albe (ciocănitoarea pestriţă mare şi ciocănitoarea de grădină). Poate fi confundată cu ciocănitoarea pestriţă mare dar talie mai mică şi ceafa roşie ne ajută să le diferenţiem.
• Aceleaşi adaptări anatomice uimitoare (limba, conformaţia craniană, forma şi rigiditatea penelor).
• ♫♫♫: Strigăt nazal uşor coborâtor care seamănă cu un guiţat uşor repetat de 20-30 ori: kuek-kuek-kuek-kuit-kuit-kuit; darabană clasică asemănatoare celorlalte specii.
• Habitat: specia trăieşte in zonele mai joase în zonele montane de altitudine medie (700 m.) frecventând mai ales masivele de foioase cu o preferinţă specială pentru pădurile de stejar, ulm, frasin şi arinişuri. Inutil să o căutam la mare altitudine în zona pădurilor de conifere. Tăierea pădurilor de foioase şi înlocuirea lor cu plantaţii de conifere (mai ales molid) au redus considerabil facilităţile de cuibărit şi efectivele speciei.
• Comportament: Aceleaşi calităţi de "alpinist" ca şi la celelalte specii căţărătoare. Se hrăneşte în partea superioară a trunchiurilor, explorând mai mult coroana arborilor, căutând seva şi larve. Este singura specie care adoptă frecvent şi poziţia orizontală. Este o specie sperioasă, discretă, agitată, schimbă rapid arborii în timpul hrănirii, fără preferinţe pentru zone deschise, ceea ce o face dificil de observat. Zborul ondulatoriu caracteristic acestei familii este foarte rar observat la această specie.
• Nidificatie: Specia prezentată îşi sapă galeriile de cuibărit în trunchiurile putrezite; diametrul intrării măsoară între 40-50 mm. Arborele poate fi: stejar, arin, măr pădureţ, nuc, plop, salcie, mesteacăn. Ponta anuală unică este constituită din 4-5 ouă albe a căror incubaţie durează 12-14 zile, masculul si femela participand atât la clocirea cât şi la hrănirea puilor timp de încă 22-23 zile.
• Regim alimentar: Se hrăneşte în general cu insecte în diferite stadii larvare. Spre deosebire de celelalte specii caută mai ales insecte culese de pe coajă sau din fisuri superficiale; destul de rar ciocăneşte după hrană sub coajă sau în lemn. Consuma de asemenea seminte de frasin si ulm, jir si ghinda.
• Protecţie: pentru că depinde de pădurile bătrâne caduciforme, distrugerea şi fragmentarea acestor masive forestiere sunt principalele ameninţări ale speciei.

        Ciocănitoare cu spate alb (Dendrocopos leucotos)

• Identificare: Specie montană localizată la altitudini cuprinse între 800 -1000 de metri. Masculul are calota roşie (femela neagră), obrajii albi - gri, mustaţă neagră trasă până-n spatele ochilor, care coboară spre guşă, pelerina neagră în partea superioară şi albă în partea inferioară, aripi barate cu alb şi negru, burta alb-gălbuie, striată cu dunguliţe negre.
• ♫♫♫: Chemările sonore ale acestei specii seamănă cu cele ale ciocănitorii pestriţe mari dar au tonalitate mai joasă; foarte adesea strigătul este însoţit de darabană.
• Habitat: Această specie este strict legată de pădurile neexplorate, bătrâne, unde găseţte scorburi, buturugi şi arbori uscaţi rşmaşi în picioare (ciungi), necesari ciclului ei de viaţă. Trăieşte cu precădere în păduri întunecoase situate în apropierea zonelor umede.
• Comportament: Ciocănitoarea cu spate alb, cea mai mare dintre speciile de ciocănitori pestriţe europene cu o talie similară cu cea a mierlei este strict sedentară. în zbor are alură masivă, compactă, de la distanţă pare mai degrabă un alunar.
• Nidificatie: Ciocănitoarea cu spate alb îşi forează o cavitate într-un arbore sănătos, de obicei un fag în care, nu depune alte materiale. Femela depune aici o pontă unică de 3-5 ouă. Incubaţia este asigurată de ambii parteneri timp de 2 săptămâni.
• Regim alimentar: Această specie consumă în speţă insecte (coleoptere saprofite şi xilofage) dar şi paianjeni, fructe, seminţe, alune, conuri, jir.
• Protecţie: Specie rară în zonă şi vulnerabilă - efective slabe şi fragmentari ale populaţiilor din cauza tăierilor forestiere.

        Ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus)

• Identificare: Specie venită în ţară din zonele sudice ale continentului, sosită recent în regiunea noastră. Penaj foarte asemănător cu al ciocănitorii pestriţe mari. La o privire mai atentă se pot observa petele albe mai mici de pe umărul aripii, absenţa benzii negre (frâul), care uneşte mustaţa cu ceafa, zona subcaudală colorată în roşu deschis, (roz), flancurile corpului uşor striate cu gălbui, iar femela nu are roşu pe ceafă.
• ♫♫♫: Chemare şi darabana sunt foarte asemănătoare cu a ciocănitorii pestriţe mari, cu o tonalitate mai subţire.
• Habitat: Asa cum îi spune şi numele trăieşte în vecinătatea aşezărilor umane, în livezi, grădini, parcuri, în zonele mai joase ale regiunii, unde există zăvoaie, pâlcuri de sălcii, arinişuri, perdele de plopi, plantaţii, etc.
• Comportament: Specie foarte asemănătoare ca obiceiuri, hrană şi cuibărire cu surata ei mai mare - D. major.
• Nidificaţie: Femela depune 3-5 ouă albe, lucioase care sunt eclozate de ambii parteneri timp de 14-15 zile, într-o cavitate săpată în arbore mort.
• Regim alimentar: Specie oportunistă, care se hrăneşte în funcţie de anotimp cu insecte, fructe, boabe şi seminţe, conuri de răşinoase. în perioada de cuibărire, puii sunt hrăniţi exclusiv cu insecte.
• Protecţie: Ca şi celelalte specii este ameninţată de dispariţia habitatelor, prin tăierea arborilor scorburoşi şi a livezilor cu arbori bătrâni.

        Ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus)

• Identificare: Specie montană cu distribuţie restrânsă diferită de speciile pestriţe (cu exceptie femelei de ciocănitoare pestriţă mică este singura specie care nu are roşu în penaj). Masculul se deosebeşte de femelă prin calota galbenă caracteristică. Sprâncene, obraji şi mustăţi negre, gâtul şi ceafa de culoare alburie, spatele alb cu picăţele negre, aripi negre picurate cu alb, partea ventrală alb murdar cu striuri negre.
• Prezintă aceleaşi adaptări anatomice privind structura craniului, picioarele, penele codale, limba. Este singura specie cu trei degete de unde şi numele latinesc ” tridactylus”. Este relict glaciar (a ajuns la noi în perioada glaciaţiunii şi a rămas în Carpaţi după retragerea gheţurilor).
• ♫♫♫: Specia emite chemări sonore aspre-nazale, cârâituri asemănătoare cu cele ale gaiţei şi ale alunarului. Ambele sexe bat darabana în serii lungi cu tempo lent. Frecventează zona montană înaltă împădurită la altitudini de peste 1000 de m. Habitatul favorit este constituit din păduri de conifere, caducifore şi mixte : brădete, molidişuri, asociaţii de răsinoase sau mixte, mestecănişuri.
• Comportament: Specia are preferinţe deosebite pentru scoarţa arborilor şi consumarea sevei. în timpul căutarii hranei (în special insecte) pe buşteni, masculul prospectea ză partea superioară, iar femela partea inferioară a trunchiu rilor. Repartiţia resurselor de hrană este valabilă nu doar între specii, în cadrul aceleiaşi specii, ci chiar şi într-o familie, (cuplu). Specia se deplasează în zbor ondulatoriu pe distanţe scurte.
• Nidificaţie: Ciocănitoarea de munte îşi face cuibul de preferinşă într-un conifer sănătos, unde femela depune o singura pontă pe an de 3-5 ouă. Incubaţia este realizată de ambii parteneri timp de 2 săptămâni.
• Regim alimentar: Specia consumă insecte şi larve xilofage, paianjeni, dar prelevează de asemenea seva arborilor.
• Protecţie: Specie vulnerabilă şi în declin în Romania şi Europa, pădurile cu arbori bătrâni care constituie resurse de hrană si cuibărit fiind din ce in ce mai rare.