Băutura miraculată de sânzâiene
Luminos, da' vântos.
La mişcare cu unelte pe mine, după mine, ca un om orchestră cu sculele peste el.
La coborâre târâi după mine, cu dreapta câte-o ramură uscată, iar pe umărul stâng duc un vreasc mai uşor.
La următoarea urcare port pe umărul drept, de data asta, cei trei meri ponici, iar cu stânga, pentru echilibrare m-apuc de-o găletuşă cu apă.
Pregătesc culcuş umed şi gras în hleiul rece, ridic oltoanele în picioare, apoi dansez cătinel în jurul tulpinilor cu luciu cărămiziu şi descânt cetinel: Dă, Doamne să fie spornici!
Multe perechi de ochi urmăresc căpcăunul care tropăie cu picioarele-n pământ şi urlă singur către sine: codroşii, codobaturile, cintezele, toţi pipilesc prin pajişte şi de-ndată ce mă depărtez se apropie de gropiţe de ciugulesc viermişori ori insecte invizibile.
Doi porumbei guleraţi trec dându-se peste cap, deasupra merilor abia curaţi, o torpilă verde fâşâie pe lângă urechea cea bună, o pestriţă bate-n prunii cu scoarţa aspră, presurile soresc pene galbene pe-un nuc tânăr cu nuiele umflate de muguri, un cojar bezmetic şi singur ca mine, mă tutuieşte de pe-o cioată de salcă.
În cuşma domnească, zisă fes, adun doi pumni de sânzâiene-nalte cât degetul cel mic, de pitic, neflorite încă, le-aduc acasă, le spăl cu apă curată şi fac maică, un ceai verde de flori puse-n ieslea lui Iisus. Parcă-i mai zice şi drăgaică. După ceaiul de urzică ş-apoi cel de păpădie, asta da, băutură miraculată!
|
