Moş Ylie Inventator
Abilităţile mele tehnice şi/sau practice sunt foarte apropiate de zero! Niciodată n-am fost un meseriaş! Mărturisesc că am încercat să-nfiletez cândva un bec şi m-am electrocurentat, altădată, doamne, doamne să nu mă bată, am bătut un cui în peretele bâtrânei mele săli de clasă, unde-am trăit 28 din anii tinereţii mele şi pironul a dispărut!
Aşa că am agăţat tabloul cu vietăţi acvatice adus din Belgia pe care l-am montat într-un cadru din patru beţe rodunde de mesteacăn deasupra tocului de uşă, (ce nu mai era) care despărţea cele două săliţe, transformată cu trei bucăţi de scândură găsite în podul cantonului în BIBLIOTECĂ!
Aşa am mai astupat o gaură! Dar am lăsat suficient loc sub raftul jos, încât piticii din clasele I şi II să se poată strecura în clasa lui Toderică, iar uriaşii din III, IV să ajungă cât Coşbuc de mare!
Aşa se trecea pe vremuri clasa! În domeniul pedagogic am promovat, înainte de învăţământul modern, care dă azi burse de merit la repetenţi, (ăştia ar trebui să mai treacă pe sub raftul librăriei, poate dau cu capul de vreo carte!), aşa, unde am rămas?!
Aaaa, la disciplinele opţionale! Vinerea ne luam trăistuţa şi fuga - fuguţa la lecţii cu necuvântătoare: ierburi, flori, ciuperci, arbori, melci, gărgăriţe, veveriţe, zburătoare. Aveam câte-o reclamaţiune dar vorba cuiva care zicea că statul îs eu, io eram direcţiunea! Tot aici la şcoala unde nu aveam nici apă, ci doar borcut într-o găleată ruginită, nici lumină, dar lumina dinspre pădure, am ajuns în ultimul grad cu o lecţie verde: am scos cele 4 băncuţe pe iarbă, iar dascălilor invitaţi le-am făcut un amfiteatru din scânduri şi butuci, ca să prind în virtutea acestor experienţe în 2004, locul IV pe ţară la concursul Ford Motor Company cu proiectul "Şcoala scatiilor - Academia Naturii". Hmmm, se pare că situaţia devine gravă dacă încep să-mi scriu ce-mi trece prin memorii!
Lipsa de spaţiu te face inventiv! Da! Se pare că am stofă de inventator! Uscător dintr-o tijă metalică atârnată după şemineul Caldîi cu două şireturi lungi de cîrligele etajerei pe care odihnesc doar noaptea, pencă ziua le folosesc oale şi ulcele, doamne fere, păăhărele! Apropo de policioara de pe care alunecau potirele, am aplicat o bordură dintr-un fel de bandă lipicioasă folosită la etanşarea uşilor şi ferestrelor. Ca să nu mai am cioburi, dară că hârzoburi!?
Masa încălţată! Ca să nu murdăresc covoarele noi aduse de Ioana, am încălţat măsuţa, care stă mai tot timpul afară, dar când ninge ori când plouă, că doară n-om mânca ş-om bea c-o umbreluţă la guruţă, aici am închis paranteza, deci ziceam că i-am tras măsuţei patru şosete desperecheate ca să nu avem tină şi humă la noi în cămară!
Coşul cu cârlig! &Într-un anume moment al nopţii, când nu mai aveam nevoie de pălărie, cuşmă, şapcă, mănuşi, etece, dar nici unde să le pun, am inventat un coş de nuiele în care am depus cele mai de sus, cotărcuţă pă care-am agăţat-o într-un cârlig pe/în grindă, lângă uşă! Îţi mai aduci, tu, ia aminte, când ne iubeam noi într-o mănuşă!
Scăunelul c-un picior rupt! Găsit în şura cea bătrână! Mă tot gândeam cum să-l oblojesc! Am luat joagărul mic şi i-am tăiat şi cele trei piciorele sănătoase la înălţimea piciorului olog! Aşa mai mult l-am ologit! Dar l-am vindecat de cangrena cea nasoală! Acum e bine, sănătos stă cu mine la masă cu cărţile pe genunchi şi pe faţă!
Dulăpiorul rabatabil cu etajere de pânză nu l-am inventat eu, dar ne-mai-având loc în cămară nici cât să arunci un borcan l-am aşezat la piciorele canapelei şi l-am ancorat cu un cablu de-un cârlig înşurubat în grindă. Hainele, cam multe rămase le-am pus pe umeraşe introduce în saci de plastic transparent, (ca să găsim mai lesne ce ne trebuie), pe care tot aşa i-am spânzurat de grinzile laterale ale apartamentului.
Cartea cu creionul legat cu sfoară de copertă, după amintirea cu tăbliţa, (tableta?!) de care era legată o bucăţică de tibişir! Uşor de făcut. Dai o găurice cu tirbuşonul în colţul din dreapta sus al copertei din spate, amuş e mai uşor, cărţile au manşetă, apoi introduci ori dai şfară-n ţară şi legi un capăt de creion ros de şoriceii de la şcoală. Faci adnotări ori scrijeleşti ca să ştii unde-ai ajuns, ori cine eşti?! Aceste cărşi nu le mai vinzi, doar ţie ţi le împrumuţi, ca să le citeşti oriunde, chiar şî-n mormânt de te piteşti.
Pragul învelit cu un covoraş! Era năcăjât, ros, rupt şi tot timpul dincolo de cămară. În Maramureş pragul e foarte înalt ca să nu poată ieşi mieluţul afară! Aşa că l-am învelit într-un ţol de pâslă ca-ntr-o coală. Nici frigul nu mai are pe unde să se strecoară.
Cămăruţa mea e într-adevăr o cabină spaţială! Toate-s bine legate şi ancorate! Aştept să vină Ioana şi să-mi aducă asemeni lui Chagal niţică Imponderabilitate! Cu cărţile stau cu tone mai greu. Cine vrea să vină să le citească pe toate în locul meu? Doar că minusul de timp nu mai poate face nimic. Din păcate la anii mei de argint, două lucruri nu mai pot face! Să iubesc &351;i să cânt!
Dex
hârzob, hârzoabe
1. Funie groasă folosită la coborârea sau la ridicarea greutăţilor din adâncime.
(A se crede) coborât (sau scoborât) cu hârzobul din cer = (a se crede) mult superior celor din jur, a (fi) mândru, îngâmfat.
A cădea cu hârzobul din cer = a veni, a pica pe neaşteptate; a se realiza de la sine.
2. Ladă care în trecut servea drept scenă şi în spatele căreia păpuşarul mânuia păpuşile; lada păpuşilor.
3. Coşuleţ din ramuri de brad, în care se păstrează peştii prinşi în apele de munte.
© Yves Hoza 12.02.24
Scăunelul roşu
|
|
...şi cum sta ea aşa, oare la ce gândea? Cioc-cioc cu burtica albă pe-o perniţă verde de muşchi şi cu urechea interioară lipită de soarţă ca să auză scârţâiatul gândacului croitor, săpător de galerii printre inelele ruginite ale bătrânului măr, sprijinită-n penele tari din coadă şi vârful aripilor ca-ntr-un triunghi acrobatic, cu şorţuleţul înroşat ca pentru o întâlnire de gală cu soţiorul înamorat de ea şi de primăvară.
În obrăjorul alb cuprins între căciuliţa neagră şi frâul de aceeaşi culoare care-i ajunge la mijlocul ciocului, Îngerul păsărilor a bvtut de fiecare parte a căpşorului două pietre scumpe (ca ochii din cap!) în care licăreşte nu doar scânteia zilei, ci şi bobul de lumină al speranţei. Ca o rugăciune - semincioară de mac, cât un vârf de ac pentru grija hranei ş-a cuibului, pentru sănătatea bărbăţelului, pentru ocrotirea puişorilor ce vor ieşi, cu voia Celui Diafan, din ouă la-nceput călduţ de primăvară!
