Sâsâiţii lui Moş Nicolae
În ograda şcolii... Mă întorc cu David de la şcoala grădinarilor. Prin rămurişul molizilor gemeni, pudraţi de primul omăt. Interceptez un cântecel abia audibil: sâsâituri subţiri, scârţâituri de şoricei, clinchete înalte, fine şi penetrante terminate în caligrafiate fiorituri.
- Ţin' ţă ţie? Ţin' ţă ţie? Piţigoi de brădet, ori de cer, codaţi, cojoaică? Nhîm! David priveşte extaziat printre cetini şi tot exclamă:
- Ceee drăguuuţ, ce drăguuuţ!!!
Urmăresc asfixiat, de teamă să nu alung globuleţele vii şi agitate, agăţate de capetele atârnate ale crengilor cu ace verzi şi şoptesc în abur aproape de urechea copilului: a-u-şel, a-u-şei. De pe cucuruzii răşinaţi se scutură puf ceresc. Un înger de la Smurdu Divin priveşte cu luneta în jos şi ce vede două fiinţe înţepenite cu nasu-n sus în curtea şcolii din Anieş: un moş ş-un copil îngheţaţi de emoţie.
- Salvează-i, Doamne-Doamne! îngăimă îngeraşul Arafat.
- Care-i năcazu? sări Moş Nicolaie. Care-i baiu'?! Cobor eu să-i dezgheţ cu nuiaua, urzica ori scaiu'!
- Pruncul e nevinovat, şopti ceva mai tare îngerul Ariel, încât băscuţele de omăt de pe creştetele arborilor se scuturară pe băncuţa de tei. Da', la moşulică, dăi, arde-l cât vrei!
- Hei, hei, îşi strecură sfântul Petru, barba printre ei. Iartaţi-l pe moş Pintilie. Apoi, arătând pe canapeaua de nori bumbăcoşi, zise cu glasu-i sfânduios:
- Hai, să ne uităm tustrei la auşei!
|
