Vara şi Iarna lui Ylie

     Cea din urmă călătorie în/prin Decembrie. Ŕi prin Lumină! Cu aripi de plumb la picioare, căci o ancoră dureroasă din şoldul stâng mă trage la pământ, dar ochii şi gândurile o-nceput să zboare. La poarta de aer dinspre drumul spre Poderei care apoi se subţie într-o potecă, stau de strajă doi trâmbiţaşi cu seceri de pene la coadă. La oarece câtă depărtare de intrare drumul o ia la dreapta spre o Cale a Muncelului în care dinioară carele se înfundau în glod până deasupra osiei... şi aici un bibiloi suflă din trompetă! Paznicii ăştia nu mă lasă să dorm nici duminică dimineaţă!? În fine... sunt primit în palat! Pe garduri strâmbe, ologite, putregăite s-atârnă în lumină frunze de hamei beţiv. M-apropiu de primul pârleaz din proba de patru sute metri garduri când s-aude un tocănit, cum ar bate timid cineva la uşă, un capsator minuscul dinspre costişa cu meri. Dau ţuric, intru prin gard, mă ascund ca un tâlhar al livezilor pe după coaja zbârcită a merilor bătrâni şi prin rămuriş de crengi, cioturi negre şi nuiele, zăresc un fel de vrabie bălţată cu băscuţă roşie şî cioc subţire. Să dăm cuvântul domnului Determinator! "Cea mai mică ciocănitoare, un adevărat PITIC, ce are corpul scurt, bondoc, cap rotund şi cioc scurt şi ascuţit. Dorsal este neagră cu benzi albe pe aripi şi pe spate. O dungă neagră pe lateralele capului (asemănătoare cu o ancoră, aş zice eu), ce nu ajunge până la creştet. Flancurile sunt de regulă slab striate. Masculul are o pată roşie pe creştet cu margini negre. Femele nu are deloc roşu în penaj, iar pe creştet are o pată maroniu - deschis cu marginile negre... Zboară cu ondulări mari." O urmăresc încă printre salcâmi ghimpoşi, prunii spinoşi cum se caţără cu agilitate până-n vârful nuieluşelor de salcie sau ciuguleşte coaja de pe partea ventrală a crengilor groase de măr asemeni cojoacei şi ţicleanului. Apoi un ţăcănit scurt şi... am pierdut-o! Simt că mă trage cineva de pulpana pufoacei şi de mânecuţa chitonului. E domnul Măceş care-mi arată faţa luminoasă a frunzelor încă verzi şi mă îmbie cu vitamina C din fructele grase şi roşcate! Pe podeaua verde cea sudică a Podereiului macrişul şi-a păstrat şi el gustul acrişor, sânzâienele culoarea, trifoiul roşu chiar floarea. La zece paşi pe peretele nordic e iarnă, buchete de graminee-n explozii de omăt granulat, frunze de măr învlite-n sarcofage de chiciură, scai ciobăneşti cu cuşmuţe albe de moşi. Pe-un pârleaz damblagit steluţe de curpen fac concurenţă zăpezii, iar sub buturugi ocrotitoare de mătuşă Răchită, frunze verzi de frăguţă fac reclamă speranţei. Mă-ntorc înfrigurat spre duşumeaua verii cu frunze încă verzi: păpădie, cerenţel, traista-ciobanului, lucernă, piciorul-cocoşului, ştevie, rostopască, urzică albă şî urzică vie, morcov sălbatic, rotunjoară, coada-şoricelului, tămâioară... doar zmeurul e puţin îmbujorat, iar cocoana Tătăneasă e-ndoliată! Umbrele merilor ş-ale jârezilor se lungesc, se contorsionează, silueta Omului-de-fân profilată pe-o claie de paie se subţie. Soarele alunecă-ncet în eclipsă, simt acum că mănuşile mi-s lipsă. Mi-amintesc de ceaiul de roiniţă amestecat cu apă-vie, de firele cu puf de păpădie puse la presat într-o carte din octombrie şi mă-ntorc fără "surle şî trâmbiţe" acasă, la mama lui Ylie!


   Omul de fân

© yves hoza 28 Decembrie 2020