Tuşe şi tuse de brumar

         Început de novembre tot mai rece; nopţi senine, lună cât mămăliga de la stână; dimineaţa apa găinilor are pojghiţă tot mai groasă. Câteva ore însă, cât stă soarele pe cer e plăcut. Sâmbată am ieşit "pe lângă casă" întovărăşit de Antoine. Câţiva piţigoi mari se joacă sprinţar pe crenguţele uscate din vârful părului secular. Peisaj cafeniu, cu nuanţe fine de mov şi tuşe gri, în dimineaţi de fumoar; la amiază câteva ore sub cerul străveziu pastelurile se luminează. Un cârd de cinci cocoşari trece pe cerul de acuarelă şi aterizează în hăţişul ghimpos de păducel şi măceş. Un corb, două virgule negre pentru contrast, traversează în zbor drept, ca un glonţ spre o ţintă precisă, văzduhul rece de brumar.
         Frunze de salcie cad în spirale aiurite, în elici rupte şi se prind în plasa gardurilor de sârmă, împrumutând acesteia din rugină. Câteva se mai ţin cu ultime puteri în vârful nuieluşelor roşcate pe care ţopăie în incredibile figuri de echilibristică doi piţigoi călugăraşi. Apoi cad tremurânde! Pe buzdugane ţepoase de brusture şi scaieţi mai scormonesc după amintiri văratice de polen, gaze mărunte (tipulide); prin ierburi fripte de brumă, câteva ploşniţe, vreo trei cosaşi, pe coajă leproasă de vişin sălbatic, prin aer şi sub cornişa casei (unde am avut un roi tot anul!), ultimele viespi. Găsesc în fiecare dimineaţă, câteva moarte pe treptele de lângă burlanul din spatele bucătăriei, sub aceeaşi streaşină În care ţopăie un trib de 20 de vrăbii, care fură mălaiul găinilor şi ciugulesc firimiturile din farfuria lui Tasmy, paznicul negru al gospodăriei. Un cuib de mierlă, părăsit s-a împodobit cu frunze "bronzate" de arţăraş. Pe-o scăriţă de piatră găsesc două mere suflate în aur. Ridic unul în cerul gurii, ca sî nu-mi stea gândul de noapte la mărul poleit. Acrişor-dulce, zemos! Jumătatea rămasă o las pe o treaptă, hrană ciugulitoare pentru niscai zburătoare. Ne târşâim piciarele în continuare printre frunze de căzătoare. Verdele din natură nu dispare, cum nici speranţa din sufletul omului nu moare; ferigi, frunze de frăguţă şi tătăneasă, urzici urticante, covoraşe de brădişor (Lycopodium), licheni şi muşchi mai ţin steagul clorofilei. Gaiţe, alunari şi botgroşi scutură de sus din coronişti jir şi samare înaripate. Trecem pe lângă oraşul Furniceşti, ne împiedicăm apoi prin ierburi înalte, încâlcite de vânt, de oameni, de animale, ocolim câteva grămăjoare de ciuperci albe cu miros ciudat, camforat (Cortinarius sp.), coborâm prin molidiş, însoţiţi de plescăituri de botgroşi, sâsâituri de piţigoi de brădet şi auşeii, chemări de cinteze de ieşim la loc deschis spre crănguţul de mesteceni dinspre care se aud fluierături de mugurari, iar o rafală rece de vânt ne aduce dinspre tâmpla dreaptă a măgurii, cântecel bâzâitor, şoptit, amestecat şi nedesluşit (ca într-o clasă în care vorbesc toţi şcolarii deodată) de forfecuţă: gliip, ciip, ghiip, ciliip, cliip!... de nu mai ştii câte sunt în cârdul care zboară, se agaţă în crucea molizilor, decolează spre fagii din lizieră, neliniştite, se opresc, scormonesc, iarăşi se agită spre molidiş, se ascund printre cetiniş, zbârnâie şi dispar. Ufff, ce amar! În câteva clipe e umbră rece, în câteva minute e întuneric de eclipsă şi frig. Ne întoarcem repede, tot mai repede, ştergându-ne nasul, pe furiş cu mâneca hainei şi cu gândul ascuns la ce vom găsi pe masă!?
         Păsările sunt ca prietenii şi sănătatea, le preţuieşti după ce pleacă! spunea amicul Alexandru. Ahhh, exclam eu patetic, aş da acum un regat pentru un măcăleandru!!!


   Frunza de hamei

© yves hoza

» anotimpurile nordului       » splendori miniaturale       © yves & attila