Scatiul (Carduelis spinus)

        Scatiu foto © Cristian Mihai

         Acest bulgăraş de pene de numai 12 cm. tare vorbăreţ, dar modest la penaj, face parte din familia fringilidelor, ca şi verii săi apropiaţi: cinteza (Fringilla coelebs), cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes), cănărşul (Serinus serinus), florintele (Carduelis chloris), sticletele (Carduelis carduelis), câneparul (Carduelis cannabina) şi inariţa (Carduelis flammea). Tot din această familie fac parte şi speciile din genul «Loxia» - forfecuţele. Toţi sunt granivori adică mâncători de seminţe, grăunţe, boabe, sâmburi, muguri ciocul gros şi conic fiind adaptat acestui tip de hrană.
         Penajul scatiului este verzui, striat cu negru, părţile laterale ale cozii şi aripile dungate cu galben. Masculul are pe creştet şi sub bărbie câte o pată negricioasă. Ciocul, picioarele şi irisul sunt gri închis sau cafenii. Femela şi juvenilii au penajul mai şters.
         Cuibăreşte în păduri de conifere sau mixte de preferinţă în cele de molid. Coniferele, bradul şi molidul, iar arinul (Alnus glutinosa) în afara perioadei de cuibărit, joacă un rol foarte important în alimentaţia scatiilor. Ciocul ascuţit este perfect adaptat extragerii semincioarelor din conurile de răşinoase şi din strobilii, rânzele arinişurilor. În timpul pasajului de primăvară se mai hrănesc cu inflorescenţe de ulm şi frasin. Ca şi sticleţii, verii lor primari, apreciază seminţele uleioase ale unor plante: păpădia, scaieţii, scaii, ciulinii, iar în timpul creşterii puilor, aceştia sunt hrăniţi cu insecte.
         Cuibul de scatiu este un căuş adânc, solid şi ingrijit construit din rămurele uscate, licheni şi muşchi, fiind bine ascuns prin cetina molizilor înalţi (25m). Prima pontă este depusă spre sfârşitul lui aprilie: 3-6 ouă albe de nuanţă albăstruie cu puncte ruginii, care sunt clocite de femelă timp de 14 zile. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, 16-17 zile, după care devin independenţi adunându-se în cete care zboară de colo-colo. Migraţia începe de la jumătatea lui septembrie şi atinge punctul culminant în octombrie. Traseul folosit este celebrul «drum al scatiilor», un itinerar ce urmăreşte şirul arinilor în lungul apelor.
         Scatiul este un oaspe de iarnă care, în fapt stă o jumătate de an în regiunea noastră, din octombrie până în martie. Este în acelaşi timp specie de pasaj şi foarte posibil cuibăritoare în zona montană înaltă, observaţiile tardive ale speciei din unii ani (aprilie şi chiar mai), îndreptăţind această supoziţie.



         Efectivele cele mai importante pot fi observate în sezonul hivernal (noiembrie - februarie) de obicei în perioade cu timp nefavorabil (ger, ninsoare, lapoviţă) datorită probabil, faptului că pot fi observate populaţii nordice care poposesc pe firul văilor. Frecvenţa şi efectivele invaziilor autumnale şi hivernale depind ca şi în cazul altor specii forfecuţa (Loxia curvirostra) şi mătăsarul (Bombycilla garrulus) de cantitatea de hrană şi condiţiile meteo din zonele natale. Asemeni altor păsări, scatiii sunt buni metereologi: în iernile mai blânde vin în stoluri mai mici (10-20 exemplare) prin noiembrie şi pleacă devreme, pe la sfârşitul lui februarie. Când vin mai timpuriu, pe la începutul lui octombrie în hoarde de sute sau mii anunţă frigurile şi zăpezile din nord zăbovind pe firul apelor şi în depresiuni până pe la începutul lui aprilie sau chiar mai târziu.
         Scatiul cel guraliv şi modest în pene, pasărea aceasta măruntă cu ciripit bâzâitor, sociabilă şi dornică de prietenii, netemătoare de primejdii şi zăpezi, ageră ca argintul viu, simbol de optimism şi purtătoare a culorii speranţei, a devenit emblema şi steagul clubului ornitologic de la Anieş, acum sucursală a Societăţii Ornitologice Române. El dă şi numele unei publicaţii naturaliste ce apare aici, în nord o gazetă a scatiilor, care poartă numele «Carduelis».

        Scatiu foto © Răzvan Zinică

© yves hoza