Răpitoarele nocturne şi adaptările lor uimitoare

I. Adaptări la lumina slabă

      Mult mai des se întâmplă să auzim decât să vedem aceste păsări fantomatice. Chemările, strigătele lor ciudate şi uneori impresionante ne dau fiori în timpul nopţii. Huhu-urile, buhuhu-urile şi comportamentul lor nocturn au fost deseori la originea unor superstiţii... macabre.
      Viaţa în întuneric şi semiîntuneric a condus la câteva uimitoare adaptări senzoriale: ochii foarte sensibili şi un auz excepţional pentru reperarea prăzii. Toate au capul mare, cu ochii plasaţi mult în faţă pentru o vedere binoculară. Retina este formată dintr-un număr mai mare de celule fotosensibile decât la speciile diurne. Totuşi, unele specii par să aibă nevoie de un minimum de lumină pentru vânătoare. Cu toate că multe specii capturează prada în amurg, unele văd perfect şi pot fi active în plină zi. Striga (Tyto alba), cucuveaua de vizuină (Athene cunnicularia), bufniţa lătrătoare (Ninox connivens), ciuhurezul (Surnia ulula) ori cucuveaua (Athene noctua) sunt în principal diurne.
      Strigile Tyto ssp.) au ochii mici, în schimb sunt dotate cu un auz extrem de ascuţit, reuşind să captureze o pradă în beznă totală, ghidându-se după cele mai slabe zgomote. Ele au ca şi alte specii măşti faciale, care acţionează ca nişte reflectoare şi orificii auditive asimetrice. Chiar şi forma craniului este astfel modificată, încât acelaşi semnal soseşte la fiecare ureche cu un infim decalaj; rotind capul, striga poate localiza cu precizie sursa unui zgomot imperceptibil pentru urechea umană. Cea mai mare parte a strigiformelor au penaj moale şi catifelat, penele pectinate (cu excepţia bufniţelor-pescar - Scotopelia ss.), cioc ascuţit şi încovoiat, picioare puternice cu gheare curbate - arme proprii prădătorilor. Toate au de asemenea degetul exterior reversibil pentru asigurarea unei prize foarte bune cu două degete înainte şi două înapoi.

II. Tytonidae (strigi) şi Strigidae (bufniţe, huhurezi, cucunele, ciuşi, ciufi, ciuhurezi ş.a.)

      Răpitoarele nocturne sunt clasificate în două familii: Tytonidae şi Strigidae (care n-au nici o legătură cu numele populare româneşti).
      Membrii familiei Tytonidae sunt de talie medie, au discuri faciale în formă de inimă, au tarsul fără pene, degetul intern fiind la fel de lung ca şi celelalte.
      Familia Strigidaelor cuprinde păsări de talie variabilă, cu capul rotund, ochii mari, picioarele robuste cu tarsul uneori împlumat şi degetul intern mai scurt decât celelalte. În funcţie de specie, masca facială poate fi abia conturată, parţială sau completă şi rotundă. Câteva specii poartă două moţuri erectile pe care le ridică în caz de alarmă şi care pot servi la modificrea siluetei păsării, pentru a-i asigura camuflajul. Ciuful pitic cu coamă (Jubula lettii) din Africa Occidentală şi Congo poartă creastă şi pene lungi la ceafă.
      Femelele strigiformelor sunt de obivei mai mari decât masculii; femela strigii mascate Tyto novaehollandiane) cântăreşte în medie 965 g, iar masculul doar 525 g. Excepţiile confirmă regula... la câteva specii de Ninox ssp., masculul fiind mai greu (680g faţă de 510 g).

        Cucuvia foto © Răzvan Zinică

        Ciuf de câmp foto © Florian Andronache



        Ciuf de pădure foto © Cristian Mihai

III. Repartiţie şi habitate

      Strigiformele sunt păsări cosmopolite, ele existând pe toate continentele, mai puţin Antarctica şi câteva insule oceanice. Strix şi Otus sunt genuri larg răspândite (cel de-al doilea mai ales în zone tropicale). Acestea lipsesc însă în Papua-Noua Guinee, unde sunt înlocuite de genul Ninox (cucuvelele guineze). Câteva specii, cum ar fi striga (Tyto alba) şi ciuful de câmp (Asio flammeus) se numără printre păsările cu cea mai largă răspândire geografică. În schimb, ciuful pitic din Palawan (Pyrroglaux podargina) nu trăieşte decât pe insulele cu acelaşi nume. Distrugerea habitatelor şi animalele introduse de om cântăresc greu în balanţa dispariţiei unor specii insulare.
      Majoritatea răpitoarelor nocturne trăiesc în zone împădurite sau liziere. Câteva specii preferă spaţii deschise: tundra pentru bufniţa polară (Nyctea scandiaca), sau sud-vestul deşertic al Statelor Unite pentru cucuveaua-elf (Micratene whitneyi). Speciile cu picioare lungi sunt terestre şi frecventează câmpiile ierboase (Tyto capensis), mlaştinile (Asio capensis) sau peisajele stâncoase. Diverse specii şi-au lărgit spectrul adaptativ, trăind nu numai în tundră sau deşert, păduri fluviale şi lunci inundabile, ci şi în livezi cu pomi bătrâni, grădini rurale şi chiar oraşe.
      Buha virginiană (Bubo virginianus) trăieşte în cea mai mare parte a habitatelor nord-americane.
      Altele sunt însă mai exigente în privinţa alegerii locurilor de refugiu, hrană şi cuibărit. Ciuhurezul (Surnia ulula) locuieşte doar în taigaua Americii de Nord şi Eurasiei, ciuful cu guşa albă (Otus albogularis) în pădurile neguroase ale Anzilor, iar ciuşul peruan (Otus roboratus) îşi duce traiul în zonele semiaride presărate cu cactuşi din Peru.

IV. Hrănire şi reproducere

      Membrii familiei "rapax noctivagus" se aruncă în picaj asupra prăzilor de la sol (de la şoareci până la iepuri, în funcşie de specie), mamifere sau insecte. Speciile mari pot Vâna mamifere arboricole, iar cele mici pot captura insecte din zbor. Ele prind vânatul cu ghearele, pentru ca apoi să se aşeze pe un suport şi să o sfâşie. Prăzile mici sunt aduse "la gură" cu ajutorul ghearelor (aşa cum fac papagalii) şi înghiţite întregi. Capturile mai consistente sunt ţinute în gheare şi sfâşiate cu ciocul. O dată sau de două ori pe zi, ele regurgitează o ingluvie, un mic ghemotoc de resturi nedigerabile (oase, păr, resturi chitinoase etc.).
      Majoritatea acestor păsări sunt cunoscute şi prin manifestările lor vocale (care dau uneori şi numele păsării), mai ales în perioada de cuibărit. Ele emit cu aceste ocazii, o gamă largă de fluierături, scârţâituri, huhuituri, miaunături şi lătrături proprii fiecărei specii. Câţiva ciufi din genul Otus cântă chiar şi în duet !
      Aceste neamuri ale tenebrelor cuibăresc în scorburi, mici grote sau scorburi în stânci, vechi cuiburi de corvide sau răpitoare diurne, firide de ziduri ori clădiri părăsite, poduri, turnuri sau ... caviuri!!! Bufniţa de vizuină îşi adjudecă o vizuină de rozător,; bufniţele africane Bubo ssp. îşi încropesc un culcuş într0o termitieră; bufniţa polară se mulţumeşte cu o adâncitură puţin amenajată între pietre, iar cucuveaua elf ocupă un cuib de ciocănitoare într-un cactus.
      Poate că din cauză că sunt nocturne, cele mai multe specii nu au parade nupţiale prea elaborate. Cucuvelele Ninox depun acelaşi număr de ouă în fiecare an (2 sau 3), pe când altele pot modifica momentul şi mărimea pontei în funcţie de condiţiile locale. Bufniţa polară poate să depună 1 sau 2 ouă, dacă lemingii, prada sa favorită sunt sau nu abundenţi. Incubaţia durează în medie 4 săptămâni; masculul vânează, în timp ce femela cloceşte, apoi ambii părinţi participă la hrănirea puilor. Aceştia părăsesc adesea cuibul în veşmânt de puf, dar la cele mai multe specii ale acestor pe nedrept hulite zburătoare nocturne, familia rămâne unită până la emanciparea puilor.
      Acestea au fost doar câteva modeste cuvinte întru lauda şi cunoaşterea acestor nocturne "pisici" zburătoare. Fără ele, pădurea ar fi mai săracă, iar pământul ar fi invadat de şoareci. Dacă auziţi un huhuhu! în pacea adâncă a nopţii şi vedeţi doi ochi galbeni, de două ori bucuraţi-vă: că aţi scăpat de rozători şi că ceva viu şi înaripat trăieşte alături de dumneavoastră. Protejaţi-le şi veţi deveni înţelepţi asemeni Athenei.

© yves hoza