Povestea unui cuc năuc

        Dragi prieteni n-o să vă vină să credeţi nemaiauzita poveste a puiului de cuc ş-a mămicilor sale vitrege! Numeroasele legende create pe seama cucului, atât la noi cât şi la alte popoare se explică prin faptul că înfăţişarea şi obiceiurile lui nu sunt decât adaptări în vederea atingerii unui singur scop, acela al perpetuării speciei, care, la cuc este unică în felul său. Cucul, singurul reprezentant al neamului său la noi în ţară şi aproape în întreaga Europă, are mărimea unei turturele şi penajul albastru-vineţiu pe spate la mascul şi roşcat la femelă, pieptul albicios brăzdat în curmeziş de dungi întunecate, aripile arcuite, lungi şi ascuţite, coada lungă şi lată, toate laolaltă imită cu multă fidelitate înfăţişarea uliului şi a şoimului, ceea ce nu este deloc întâmplător. Ochii cucului ca şi cei ai răpitorului (uliul sau vinderelul) este înconjurat de pleoape golaşe, roşcate, iar irisul este gălbui. Doar picioarele îi sunt mici şi slabe adaptate la căţăratul pe crengi, având două degete îndreptate înainte şi două înapoi.

        Soseşte la noi din ţinuturile de iernare pe la mijlocul lunii aprilie. Este răspândit din regiunile joase ale ţării până sus la munte în zona jnepenişului. De îndată ce soseşte la noi din lunga sa călătorie de peste 5.000 de km., cucul îşi ocupă vechiul teritoriu de reproducere din anii precedenţi. Ca şi la celelalte specii, masculii păzesc teritoriile în care se instalează apărându-le de alţi amantori din aceiaşi specie, iar cântecul lor: cu-cu, cu-cu, cu-cu! nu este decât semnalul sonor prin care ocupantul îşi anunţă permanent prezenţa şi faptul că locul este ocupat. După perioada de împerechere din luna mai, femelele au o misiune deosebită; trag cu ochiul la tot ceea ce se petrece în mulţimea măruntă a zburătoarelor din jur, spionând orice mişcare a neştiutoarelor păsărele, care şi ele se pregătesc de cuibărit, pentru a cunoaşte locul unde acestea îşi fac cuiburile, numărul cuiburilor, stadiul în care se află construcţia, dacă au început să depună ouăle cu-cu, cu-cu, tra-la-la ...etcetera. Dar aceasta nu din simplă curiozitate păsărească ci cu un scop mult mai important. Aceste păsărele vor fi viitoare gazde pentru ouăle şi puii lor (de cuc) deoarece, după cum este bine ştiut cucii nu-şi fac cuib, nu-şi clocesc ouăle şi nu-şi cresc singuri puii. Prea ocupate cu treburile lor, păsările din jur nici nu bănuiesc că de undeva din păienjenişul desişului, vicleanul ochi al femelei de cuc le urmăreşte. Iată aici câteva victime ale vicleanului cuc: pănţăruşul, măcăleandrul, codroşul de munte, codobatura albă, brumăriţa de pădure, fâsele, codobatura galbenă şi lăcarii. Femela-cuc după cum este cunoscut îşi depunde ouăle în cuiburile a peste 200 de specii diferite, care înşelate le vor clocii ouăle şi le vor creşte puii. Când un cuib gazdă este pe punctul de a se completa cu cel de-al 5-lea ou, acesta fiind de obicei numarul maxim de ouă depus de păsările gazdă, femela cuc este gata să evacueze oul. Dacă poziţia cuibului nu-i permite ouatul direct în el, cuca depune oul pe pământ, apoi îl ia în cioc şi-l transportă în gâtlej spre a-l introduce în cuibul gazdei. Pentru ca înşelăciunea să fie mascată cât mai bine femela cucului are grijă să îndepărteze unul din ouăle gazdei uneori chiar înghiţindu-l. Într-adevăr în privinţa acestei ciudate păsări, natura a avut nevoie de multe inovaţii. Mai întâi oul de cuc trebuie să fie foarte mic având volumul cât mai apropiat de cel al ouălor păsărilor parazitate. Depunderea oului de cuc în cuibul gazdei a fost altă dilemă pe care natura a rezolvat-o îmbrăcând cucul într-o haină de şoim pentru a speria şi îndepărta pentru câteva secunde pasărea de propriul ei cuib. Chiar pentru depunerea oului, mama natură a avut grijă ca şi cloaca femelei-cuc să difere de a celorlalte specii putându-se proiecta înafară spre o cât mai precisă plasare a oului în cuibul gazdelor adoptive. Depunerea durează câteva secunde, iar atunci când condiţiile nu sunt favorabile poate fi amânată. Reîntoarsă la cuib, mica proprietară a acestuia nu observă nimic schimbat; ea îşi continuă clocitul fără a bănui măcar că între ouă prinde viaţă un pui străin de neamul ei.

        Oul de cuc are şi alte particularităţi care contribuie la păcălirea cât mai lesnicioasă a gazdelor. În funcţie de specie oul poate fi de la alb curat până la albastru, verde-rozaliu, maroniu, uniform sau cu pete, cu stropi, cu guler de puncte, cu zgârieturi etc. Cuca este capabilă să facă ouă cât mai asemănătoare cu cele ale viitoarei gazde. Mare şmecher cucu ăsta, ce ziceţi? O altă particularitate a oului de cuc este perioada lui scurtă de incubaţie comparativ cu cea a ouălor gazdei. În timp ce la majoritatea păsărilor-gazdă clocitul durează 12-14 zile pentru oul de cuc este suficientă o perioadă de incubaţie de 11-12 zile, ceea ce iarăşi nu este întâmplător deoarece "interesul" speciei este ca puiul său să eclozeze înaintea puilor gazdei pentru a-i putea arunca mai lesne din cuib. Începând chiar de a 2-a zi după ce a ieşit din ou, puiul de cuc nu mai suportă nimic în jurul său. Încă orb fiind ia în spate rând pe rând ouăle sau puii gazdei şi îi aruncă afară. Puterea puiului de cuc la această fragedă vârstă este uimitoare. La vârsta de 2-3 zile având o greutate de numai 6 grame poate arunca din cuib un pui de 12 grame. Natura (sau Dumnezeu ştie ce?!) şi-a spus cuvântul şi-n acest caz în sensul că în această perioadă spatele puiului de cuc este scobit ca o lingură aşa încât împingându-se spre peretele cuibului el încarcă pe spate oul sau puiul rostogolindu-l înafară. Comportarea ciudată a puiului de cuc care caută să rămână singur în cuib are temeiul ei. El are nevoie de foarte multă hrană pe care părinţii adoptivi nu ar fi în stare să i-o asingure în cazul când ar trebui să-şi hrănească şi cei 5-6 pui proprii. Dacă nu ar consuma singur toată hrana procurată de părinţi puiul de cuc nu ar putea ajunge de la 2 grame cât are la ecloziune la peste 100 de grame. Greutatea lui normală în faza de zbor. În cele 20-22 de zile în care devine capabil de zbor greutatea lui creşte de 50 de ori faţă de cea iniţială. Un asemena mâncăcios, adevărat Flămânzilă din poveste a consumat într-o singură zi 18 şopârle mici, 39 de libelule, 3 pupe cap de mort, 43 de larve de fluturi de varză, 5 larve de cărăbuşi, 4 paianjeni cu cruce, 50 de viermi de făină şi o mare cantitate de ouă de furnici. Sub greutatea unui asemenea mâncău cuibul abea se mai ţine. Puiul părăseşte platforma cuibului şi continuă să ţârâie din ascunzişul în care stă anunţându-şi astfel părinţii-care nu mai prididesc să-i aducă de mâncare- unde se află. Este de-a dreptul comic să vezi cum o pitulice devenită părinte adoptiv, care a avut "norocul" să crească un pui de cuc a ajuns acum mare, se urcă pe spatele şi chiar pe capul acestuia pentru a introduce hrana în gâtlej. Adaptarea a intervenit şi pentru puiul de cuc ajuns în această fază imprimându-i mâncăciosului pui reflexul de a înghiţii hrana fără a închide ciocul în scopul de a nu apuca şi capul micii păsărele care s-ar teme să-l mai hrănească. Puiul de cuc mai este hrănit de părinţi încă 2-3 săptămâni după ce ajunge zburător; apoi începe să-şi procure singur hrana devenind independent. Hrana cucului constră îndeosebi din insecte şi larvele acestora. Se pare că omizile păroase evitate de alte păsări insectivore sunt mult apreciate de cuci. Cucul nu parazitează decât specii insectivore decât lăcari, silvii, frunzăriţe, pitulici, codobaturi, brumăriţe, fuse, strurzi, codroşi, presuri, pănţăruşi, ciocârlii, măcălendrii ş.a. Exceptând epoca de reproducere când se adună în grupuri în vederea fecundării, cucul este o pasăre solitară. Chiar şi în migraţie mai întâi pornesc adulţii, după ce şi-au depus ouăle în cuiburi străine, în lungi zboruri de noapte, urmaţi mai târziu până în septembrie-octombrie, de puii care, călăuziţi de un simţ migrator înnăscut se îndreaptă tot solitar către locurile de iernare africane unde întâlnesc alţi spemeni ai speciei dar ...săracul pui de cuc nu-şi va cunoaşte niciodată adevăraţii părinţi.

        Cucul este o pasăre dragă românilor. Prin cântecul lui el anunţă asemeni unui calendar începutul ori sfârşitul unor rituri agrare şi anotimpuri. Este prezent şi-n muzica şi-n poezia populară, în jocurile copilăriei, des întâlnit sub formă de desen, ceas, jucărie, fluieraş ori bibelou.

© yves hoza 10 Mai 2015