Povestea licuriciului - (Lampyris noctiluca L)


      Licuriciul face parte din ordinul coleopterelor, subordinul Lampiride. Masculul (10 - 12 mm.) are pronotomul de forma unei ceşcuţe întoarse care-i acoperă capul, elitrele rugoase, uşor păroase, cu câte 3 – 4 dunguliţe fiecare, placă luminiscentă pe al şaptelea segment abdominal (toracic). Femela (15 - 20 mm.) este apteră, adică fără aripi, de culoare brun - verzuie cu gălbui pe margini; placa luminiscentă se întinde pe segmentele abdominale 6 și 7, iar organele luminoase sunt dispuse pe cel de-al optulea. Ambii au întenele sub forma unui şirag de mărgele. Trăiesc la marginea pădurilor sau pe pajiştile umede din iunie până-n septembrie. Sunt active seara şi noaptea. Bărbăţelul zboară în căutarea strălucitoarei sale prinţese care emite o lumină verzuie, fosforescentă. Este o insectă care nu mănâncă decât în stadiul de larvă, când vânează melcişori.

      Despre romantica sclipire de smarald a licuriciului s-au scris multe, multe lucrări știinţifice. Această lumină a preocupat fără încetare pe mulţi oameni dând naştere la poveşti, superstiţii şi legende. Aristotel vorbeşte despre luminiscenţa ciupercilor şi peştilor, iar Pliniu cel Bătrân despre lumina melcilor. În Evul Mediu observaţiile au fost completate de vestitul Paracelus, părintele alchimiei, dar bazele ştiinţifice ale bioluminiscenţei au fost puse de mai bine de trei veacuri de către cunoscutul fizician Robert Boyle. Abia pe la 1886, zoologul francez Raphael Dubois a arătat că la producţia intracelulară de lumină este necesară o substanţă de bază pe care a numit-o luciferină, asupra căreia trebuie să acţioneze o altă substanţă (diastază), luciferaza care, în prezenţa oxigenului emite lumină.

      Organele fotofore ale diferitelor animale au un singur tip de structură; atât doar că unele sunt mai simple, iar altele mai complexe. La insecte organele fotogene sunt aglomerate ca nişte ciorchini pe trahee, care sunt mai bine aprovizionate cu oxigen. Rezultă astfel olumină "rece", o bioluminiscenţă cu un randament de 100% - neatins de nici o sursă de lumină inventată de om. În deceniul şase al mileniului trecut s-au emis şi alte ipoteze în legătură cu bioluminiscenţa: semnal de recunoaştere între indivizii aceleaşi specii (licurici, elateride, peşti abisali) mai ales în perioada reproducerii, iar la alte specii acest fenomen n-ar fi decât un excedent de energie, o supapă de siguranţă printr-o emisie/emisiune luminoasă. Oricum ar fi, merită să studiem şi să iubim aceste superbe "bio-mecanisme" de i/luminare a nopţilor de vară.

      În părţile locului şi satele văii Someşului Mare, licuriciul mai este numit şi felinăraş, (felinaş), lămpiţă, lămpiriţă, făcnărel, făcnăruş. Ar fi extrem de interesant de studiat şi etimilogia numelei acestei insecte, dar şi o serie de poveşti, legende şi superstiţii a propos de acest viermişor lucitor (ver luisant - fr. / firefly - eng. - muscă de foc). Într-una din povestirile sale fantastice intitulată "Le Diamant de l'herbe", ciudatul poet XAVIER FORNERET scrie... "licuriciul prevesteşte o furtună pe mare sau o vijelie pe pământ şi-atunci este întunecat se aprinde şi se stinge; sau un miracol şi atunci abia se vede, sau o crimă când este roşiatic, sau zăpadă şi atunci picioarele lui devin negre (?!), sau frig şi este strălucitor continuu, ori ploaie şi îşi schimbă mereu locul, ori serbări şi bucurie când vibrează în iarbă şi se descarcă în nenumărate izbucniri luminoase, sau grindină şi se mişcă sacadat, sau cer senin pentru a doua zi când este albastru, sau o noapte senină şi înstelează iarba, doar că nu vibrează. Pentru naşterea unui copil, licuriciul este alb. În fine, la ceasul când se împlineşte un destin deosebit licuriciul este galben" (P. Castex - Antologia poveştii fantastice franceze).

      Bănuiesc că se mai pot încă multe spune despre această luminiţă vie, despre acest tainic şi mic far al pădurii, al verii ş-al îndrăgostiţilor de insecte. O gâză înstelată, un diamant în iarbă ...poate o stea a Speranţei!

      În lumina celor mai recente cercetări personale despre licuri am mai aflat că ...Licuricii se pot întâlni pe toate continentele, cu excepţia continentului Antarctida. Lumina cu intensitatea cea mai mare este produsă de specia Photinus pyralis, care trăieşte în America Centrală şi America de Sud. În Europa Centrală trăiesc trei specii: Lamprohiza splendidula, Lampyris noctiluca, Phosphaenus hemipterus

      Bibliografie

Guide des insectes - Dr. W. Dierl - V. Ring
Bestiar fabulos - J.P. Clebert - Tr. Radu şi Rodica Walter
Bionica distractivă - T. Opriş
Coleopteres d' Europe - V. Albouy - D. Richard

02 Iunie 2020 © yves hoza