Păsări de ceară

         Când nu merge Mahomed (citeşte, Ylie!) la munte, vine muntele la Mahylie, adică vin mătăsarii la poartă! În timp ce scuturam covorul, am ridicat ochii ş-am văzut zbor ciudat de graur! Două păsări de ceară au aterizat în părul din colţul grădiniţei ce da spre drumul mare. Intrigat, am aruncat covorul pe gard, din alergare am zburat binoclul atârnat într-un cui din tocul uşii, aproape c-am sărit peste portiţă, gata să dărâm o leliţă ce da să intre, ş-am ieşit în uliţă, apoi spre coasta livezilor. Alţi doi mătăsari au decolat, exact când ieşeam în debandadă, din vişinul vecin şi s-au aşezat într-un măr cu fructe galbene, degerate, pe care păsările le-au încălecat ş-au început să le ciugulească; în marşul meu împleticit, am (nă)zărit şi alţi zburători; piţigoi mari, albaştri, suri, vrăbii de casă şi suratele lor de câmp, mugurari, droaie de cocoşari. După două sute de metri în vişinul sălbatic de lângă ogaşul ce urcă spre livezile cu meri, mă aşteptau 15 păsări lăcuite. În acelaşi copac, ca la o întâlnire la care fiecare vrea să salute oaspeţi atât de rari, au sosit piţigoi din cele trei neamuri amintite, cinci sticleţi, trei mugurari, un botgros, zece cocoşari, o duzină de presuri galbene, o gaiţă. Fiecare a salutat, a ciripit, trilulit, cârâit ş-a plecat cum a venit! Sătui de atâtea politeţuri, [Sirrr, sirrr! Cirrr! Cirrrrr!] fără invitaţii la masă, zburătoarele boreale s-au paraşutat în gardul viu împletit, încâlcit cu mărăcini şi scoruşi pe-o margine de făgaş, pe care se prelinge ş-un fir subţire de apă; deci mâncare şi udătură lângăolaltă! Am trecut grijuliu pe lângă crengile pline de mărgele roşii de sorb, la nici doi metri, aplecate-n graţioase balanţe sub greutatea păsărilor lucioase. Nu mai aveam nevoie de binoclu, dar regretam lipsa aparatului foto şi odată ajuns acasă îmi promiteam să-mi trag două şuturi în dos! Deocamdată nu mişc! Privesc cum mătăsoşii surlupăie boabe roşii şi negre în timp ce alţii... le elimină, ori ciugulesc zăpadă înmuiată de câteva picurele de ploaie! Ceva le sperie, crestele se zbârlesc înspre spate şi moţaţii se ridică unul câte unul în nuielele legănătoare din vârful vişinului, apoi după câteva minute de taifas în limba sirbiriană, zbârnâie dintr-un foc spre altunde ...oare unde!? Toată minunea a durat cam ...de când vă povestesc!


   Aripioară pe zăpadă

© yves hoza

» anotimpurile nordului       » splendori miniaturale       © yves & attila