Octombrie bătrânit

Sandale-s agăţate-n cui ruginit
c-un fir argintat şi tot mai scurt de lână;
zburătoare cămăşi pe sârma orizontului s-atârnă.

Din arborele meu răstignit
curg frunze sângerii până la lună;
firişoare de salvie la icoana tristeţii tale se-nchină.

În genunchi mi s-a înfipt un cuţit
din brume alcătuit, din ceţuri, nori, riduri şî reumă,
ascuţit până la os pe ruginita şi amara bătrâneţii tocilă.

Ce te faci, Tu, suflet obosit
aşezat în scorbura unui trunchi ruinat de ţărână...
cât mai eşti în stare s-aştepţi dragostea ce n-o să vină?

Doamne, cât te-ai brumat, cât am albit...
Cum te-ai subţiat, cum am slăbit...
Când ai murit, când am murit...


   X

© yves hoza 14 Octombrie 2016