Noiembrie al înbrăţişărilor

         Cât ce apare soarele, pământul iese din era glaciară; împrăştie umbrele, topeşte brumele; glia se încălzeşte, se abureşte, se trezeşte. Sursum corda, zic, sărind în cizme, apoi în livada. Covoare de frunzare, în toată paleta coloristică; galbene ca ceara, arămii ca platoşa cazanului de fiert ţuica, verzi încă, ori albite de spaimă, albăstrui ca peştii, negre ca supărarea, buboase, răpciugoase, leproase, vitriolate de acizii doamnei toamna, nici o frunză nu seamănă cu alta; mere cancerigene, stafii de prune, bolfe (umflături) pe crengi îmi sperie închipuirile. Dar şi bucurii îmi înviază tresăririle; toporaşi întârziaţi, mugurari melancolici, bâzdâganii minuscule, părăluţe perenis, nu bănuţi din cei trecători, ciuperci mamelonate cu lumină, piţigoi mari, ba şi suri, cocoşari, una, două ciocănitori pestriţe, câteva urzicuţe albe, câteva galium piticuţe, câteva planete căzute sub nuc, prin trifoiul pudrat cu lacrimi minore. Un trujan de mălai îmi arată cu degetu-i împănuşat doi corbi, un măr iluminat de oul solar îmi arată trudite poteci. Noiembrie al îmbrăţişărilor reci...


   Înserare cu condura

© yves hoza

» anotimpurile nordului       » splendori miniaturale       © yves & attila