De Moş Culai...

         La noi, în livadă, pe drum de toamnă: cocoşari, gaiţe, piţigoi mari, pitzi suri şi un cojar Sitta pe crengile aceluiaşi măr; doi mugurari - fluierari, o ciocănitoare împestriţată, un corb, trei ciori mantelate aşezate în triunghi pe crucea din turla bisericii, o aripă de uliu porumbar prin pâcla lânoasă a dimineţii; palide speranţe prin ceţurile vieţii...
         Plimbare cu maşina de mers pe jos, prin prima ninsoare; de dimineaţă am văzut agitaţie de zburătoare. Piţigoi fulguiţi, vrăbii rebegite în streaşini, o ciocănitoare (major), un bărbătuş cu şapcă roşie pe stâlpul portiţei de la grădiniţa de flori. După câţiva paşi, deasupra, la stânga, la dreapta, prin meri, pe sub pruni, prin spini, prin mărăcini, pe acoperişuri, prin alte hăţişuri, prin nori, pe sub nori, cete, cârduri, roiuri de cocoşari şi botgroşi. Sunt pretutindeni şi nicăieri ca ostaşii lui Tepeş şi dacă vrei să ştii câţi sunt du-te de-i numără! Din cârdurile mari se desprinde câte unul şi se aşază fâlfâind la câţiva metri de nasul meu pe crenguţe şi frunze înzăpezite ca-n cărşile poştale cu păsări desenate cu simţire de Johan de Crem.
         Pe prima treaptă, prin livezi cu pomi din bătrâni, presărate cu ciulini, sute de cocoşari, botgroşi, un mierloi ce cântă (ca-n primăvară, îmbătat probabil de măceşele fermentate ce-au dat în vin), încă o ciocănitoare pestriţă, apoi o ghionoaie verde îmi fluieră în ureche; turez şenilele ciubotelor la maximum ca să pot lua serpentina spre a doua terasă îmbrăcată după câteva ore de ninsoare în cearşafuri albe, tivită cu broderii ciudate de frunze şi ghimpi cercelate-n omăt; sute de botgroşi şi cocoşari, parcă mai mulţi, printre ei, dacă bine te uiţi, amestecaţi în marea turmă, câţiva stuzi de vii (Turdus iliacus), uşor de recunoscut după coada mai scurtă, flancurile şi subsuoara ruginie (nu mierie, ca la sturzul cântăreţ), sprânceana şi mustaţa pe oală, albe, foarte vizibile. Chiorându-mă după sturzi de vii, pe care nu-i văzusem din toamnele anilor trecuţi, am ochit în lentile înlăcrimate de binoclu, legănaţi în nuiele arcuite de măceş, 3 mătăsari, (Omu' ce visează, se realizează! - aici parcă o văd pe Carmen surâzând!). Toţi arborii-s plini de fructe zburătoare; mugurari roşii ca merele pârguite, presuri galbene ca perele poleite, piţigoi albaştri asemeni prunelor vinete.
         Mă strecor printre portiţe de alun, ating undiţele cu frunze încă verzi şi mă trezesc cu bulgări de zăpadă apoasă în cap, pe faţă, pe după guler, omătul proaspăt se topeşte, şiroieşte pe după gât, brrrr, n-o să mai sar garduri niciodată. Va trebui să mă schimb! "Săracu se simte cel mai bine în haina săracului" spunea bunu Ilie. Cuplez faţa, adică mâinile pe coasta lunecoasă ca să urc spre făget; amăgit, ademenit de alte roiuri de botgroşi şi cocoşari, piţigoi mari, suri, cinteze, Hicicoc, episodul II! Arcurile genunchiului înţepenesc, amorţesc, am uitat să pun antigelu în rucsac, tremur, joc kazacioc, ca să nu-mi degere picioarele de frig şi învârtindu-mă pe loc, rotesc cerul în jurul meu! Două aripi ascuţite de Falco columbarius mă fac să ameţesc! Vâjjjjjj!


   Omături în Poderei

© yves hoza