Curiozităţi şi recorduri aviene

      Cele mai grele ouă, proporţional cu greutatea păsării, sunt cele ale păsării kiwi (Apteryx australis). Fiecare din cele două ouă cântăresc un sfert din greutatea păsării adulte.

      Cel mai performant scafandru al lumii aviene este pinguinul imperial (Aptendytes forsterii); el se poate scufunda până la 0 adâncime de 265 m şi să rămână în apă timp de 18 minute.

      Pinguinii regiunilor polare pot suporta temperaturi de -60o C, iar cei din zonele tropicale rezistă la temperaturi de 40o C, fiind grupul de păsări cu cel mai larg spectru adaptiv în privinţa temperaturii.

      Pinguinul imperial (A. forsteri) este singura specie care cloceşte în toiul iernii antarctice. Masculii nu mănâncă timp de 110-115 zile (perioada de formare a cuplului plus incubaţia), aceasta fiind cea mai lungă perioadă de post cunoscută pentru o pasăre.

      Puilor di specia Aptenodytes patagonicus - pinguinul regal, le trebuie 9-13 luni pentru a-şi înlocui puful cu penajul definitiv - perioada maximă cunoscută.

      Câteva specii de corcodei (Podiceps) dau puilor să mănânce... pene. Funcţia acestui comportament rămâne încă necunoscută, dar ornitologii cred că este în relaţie cu alimentaţia piscivoră.

      Recordul pentru cea mai lungă durată de creştere a puilor îl deţine fregata-acvila (Fregata aquila). Aceştia încep să zboare la 5-6 luni, dar vin la cuib pentru a se hrăni până la vârsta de un an.
      Aceaşi specie deţine încă un record fiind zburătoarea cu cea mai mică greutate pe unitatea de suprafaţă, anvergura se 2,5 m permiţându-i să rămână în aer zile la rând.

      Răpitoarele diurne sunt reputate prin rapiditatea zborului şi acuitatea văzului. Aquila audax - specie înrudită cu acvila de munte, poate vedea un iepure la o distanţă de 1,5 km.

      Potârnichea (Perdix perdix) este cu siguranţă specia care depune cele mai multe ouă, 20-24 la o singură clocire.

      Fazanul din Annan (Rheinartia ocellata) are cele mai lungi pene caudale dintre toate păsările lumii (cu excepţia unei rase de cucoş domestic).

      Cocorii pot atinge vârste "matusalemice". Astfel un cocor siberian - Grus canadensis a trăit în captivitate, 83 de ani.

      Păsările muscă (colibri) sunt cunoscute prin frumuseţia penajului şi zborul lor rapid, vibrant, asemănător insectelor. Greutatea acestor păsări miniaturale este cuprinsă între 3-9 grame; colobri Mellisuga helenae cântăreşte doar 2,5 gr.; colibriul uriaş (Patagona gigas) ajungând la "impresionanta" greutate de 20 gr. Frecvenţa bătăilor de aripi poate ajunge până la 70/secundă la speciile mici; volumul muşchilor pectorali reprezintă până la 30% din greutatea corpului, iar pulsaţiile inimii ajung până la 1000/minut.

      Cu toate că sunt păsări de talie foarte mică, numeroase specii de colibri migrează. Astfel în cursul unor asemenea deplasări, colbriul cu gât rubiniu (Archilocus colubris) parcurge peste 1000 de km traversând golful Mexic.

      Nu numai mamiferele hibernează... În timpul lungilor şi aspelor ierni nord-americane, caprimulgul lui Nuttall (Phalaenoptlus nuttallii) hibernează într-o grotă; ritmul cardiac şi respirator scad extrem de mult; temperatura corpului coboară de la 41 la 19 grade. Este una din rarele păsări care hibernează în mod regulat.

      Cercetătorii au descoperit că mai multe specii de lăstuni şi drepnele pot suporta scurte perioade de timp nefavorabil intrând într-o stare de letargie însoţită de o coborâre a temperaturii interne, cum este cazul la drepneaua de horn (Chaetura pelagica).

      Salanganele din genul Aerodramuss emit sunete metalice scurte, audibile, care le permit evitarea obstacolelor în bezna grotelor în care dorm şi cuibăresc. Singura pasăre care recurge cu adevărat la ecolocaţie, asemeni liliecilor este caprimulgul gras (Steatornis caripensis).

      Xenicus lyalli, o specie de panoaru care-şi pierduse capacitatea de a zbura din cauza lipsei duşmanilor naturali de pe insula Stephen, descoperit în 1894, a fost exterminat până la ultimul de ... pisica paznicului de far!

      Aronda cu ochelari (Pseudochelidon siritarae), o specie înrudită cu rândunica noastră n-a fosst descoperită şi şi descrisă decât în 1968, în Tailanda. Locurile ei de cuibărit sun situate în bazinul superior al Mekongului.

      Familia Timaliidaelor este răspândită în cele mai calde ale Lumii Vechi. Dintre cele 4 specii australiene din genul Pomatostomus, sturzul flecăritor al lui Hall (P. halli) a fost descoperit recent, în 1963, în savanele aride cu acacia din Quesland.

      Multe specii aviene trăiesc pe insule, fiind tot mai vulnerabile din cauza defrişărilor şi distrugerii habitatelor specifice. În vestul oceanului Indian, silvia din Aldabra (Nesillas aldabranus), care a fost descoperită în 1967, trăieşte doar pe o mică parte a insulei cu acelaşi nume; această populaţie numără la ora actuală mai puţin de 10 exemplare.
      Ceva mai puţin ameninţată este, se pare, silvia din Seychelles (Bebrornis cechellensis), care număra în 1967 0 populaţie de 30 de indivizi, pe insula Cousin. Această insulă a fost cumpărată de BirdLife International, habitatul acestei specii izolate fiind astfel protejat.

      Recordul variaţiei geografice a fost cucerit de fluierătorul ruginiu (Pachycephala rufiventris), cele aproape 70 de rase ale acestei specii populând insule izolate ale Pacificului.

      Dintre păsările care cuibăresc în scorburi, specia care depune cele mai multe ouă este piţigoiul albastru (Parus caeruleus), numărul mediu de ouă fiind de 11, dar au fost găsite în pădurile de stejar din Europa centrală cuiburi care conţineau chiar şi 19 ouă.

      Un exemplu frapant de relaţii simbolice între păsări şi plantele cu care acestea se hrănesc ne oferă ciugulitorul de flori (Dicaeum hirundinaceum) di Australia, care se hrăneşte cu diverse soiuri de vâsc. Tubul digestiv este astfel modificat înât doar pulpa fructului este digerată, sămânţa fiind eliminată intactă într-un inveliş lipicios. Acest fapt permite păsării să dispună de o sursă de hrană abundentă, iar plantei să se disemineze. Din avifauna noastră, obicei asemănător are sturzul de vâsc.

      Emberizidele (presurile) sunt mai ales granivore, capturând totuşi insecte în perioada de hrănire a puilor. La câteva specii din genul Juncos şi Zonotrichia din Lumea Nouă, lungimea ciocului se schimbă în funcţie de ... anotimp; el este mai scurt atunci când păsările se hrănesc cu seminţe.

      Păsările din specia Philetairus socius construiesc o structură enormă de crengi,surcele şi alte materiale, care poate cântări aproape o tonă, sub acoperişul acesteia găsindu-se sute de cuiburi lipite între ele. Această originală construcţie le protejează de prădători şi de căldurile din Kalahari.

      La Heterolocha acutirostris, diformismul sexual "se referă" doar la cioc; la femelă el este lung, subţire şi curbat în timp ce al masculului este scurt şi conic. Descrisă pentru prima dată în 1835, fiind observată în pădurile din partea nordică a Noii Zeelande, specia n-a mai fost observată după 1907 şi este foarte probabil dispărută.

© yves hoza