Corvidele

I. Introducere

      Familia corvidelor este o ramură prosperă a paseriformelor, care îşi găsesc probabil originea în Australia atunci când aceasta s-a despărţit de Gondwana; odată cu apropierea de Asia în timpul derivei continentelor, acum 20-30 de milioane de ani, păsările terestre au reuşit să traverseze oceanul şi să-şi extindă teritoriul. Atunci când corvidele originare au atins Asia, ele au evoluat în moduri foarte diverse, producând specii diferite, care s-au răspândit cam peste tot în lume În jur de 110 specii pot fi regrupate, în mod sigur printre corvide, acestea fiind: corbii, ciorile, coţofanele, stâncuţele, alunarii, gaiţele tipice şi cele americane.
      Cea mai mare parte a corvidelor sunt păsări de talie mare şi mijlocie, cu picioare relativ lungi, cu narine acoperite de vibrize. Penajul variază de la negru (corbi, ciori, stâncuţe) la roşu şi verde viu (coţofanele asiatice). Ambii părinţi participă la hrănirea puilor, dar numai femela cuibăreşte, ea fiind hrănită atunci de mascul. Aceste păsări trăiesc în toate habitatele, unele din ele chiar în zone rurale şi urbane. Picioarele lungi le permit să meargă sau să facă salturi rapide pe sol scormonind în căutare de insecte, seminţe, boabe, fructe sau carcase din care să smulgă bucăţi de carne. Speciile mai mici prospectează crengile şi vârful copacilor, unele din ele sunt specializate în căutarea nucilor, alunelor şi conurilor din care transportă surplusul în ascunzători. Cea mai mare parte a corvidelor nu cuibăresc înainte de vârsta de doi ani - exemplarele tinere se hrănesc, se deplasează şi dorm în comun, exploatând toată hrana disponibilă de pe o zonă vastă, fapt care face să fie considerate uneori dăunătoare. La multe specii cuplurile au tendinţa să se stabilească pe un teritoriu făcând dovada unei fidelităţi pe viaţă, apărându-şi teritoriul de alţi congeneri. Altele că stâncuţa (C. monedula), cioara de semănătură (C. frugilegus) şi gaiţa de pin (Gymnorhinus cyanocephala) preferă să cuibărească în colonii.

II. Grupele de corvide:

      Corbii, stăncuţele şi ciorile (40 de specii regrupate în genul Corvus) variază în lungime de la 33 la 66 cm. Ele sunt în principal negre cu toate că unele specii arborează plaje albe, gri sau brune. Acest gen este reprezentat pe toate continentele cu excepţia Americii de Sud. Câteva specii sunt antropofile; astfel se poate observa uneori cioara grivă, (C. corone cornix) luptându-se cu propria sa imagine reflectată de o suprafaţă luciosă, cromată sau de o oglindă.

        Stâncuţa foto © Răzvan Zinică

        Cioara de semănătură foto © Răzvan Zinică

        Cioara grivă foto © Răzvan Zinică

        Gaiţa foto © Răzvan Zinică




        Corb foto © Florian Andronache

        Coţofana foto © Răzvan Zinică

      Stăncuţele din genul Pyrrhocorax seamănă cu corbii veritabili, dar nu au ciocul mai fin, roşu sau galben. Ambele specii trăiesc în zonele stâncoase ale Eurasiei, fie faleze de coastă (P. pyrrhocorax), fie în mediu alpin, deasupra limitei arborilor. Cei doi alunari din genul Nucifraga sunt locuitori permanenţi ai pădurilor montane, unul în America şi celălalt în Eurasia. Aceste populaţii sunt dependente de stocurile de alune şi conuri pe care şi le fac pentru iarnă. Cu toate că sunt ceva mai diferite ca înfăţişare, gaiţele din genul Perisoreus au o distribuţie mai nordică; gaiţa siberiană şi gaiţa nordică americană sunt locuitori permanenţi ai pădurilor de conifere din nordul Eurasiei, respectiv Americii. Coţofana cea vorbăreaţă (Pica pica) este o specie comună în nordul Americii, Europa şi Asia. Este uşor de recunoscut după penajul alb cu negru, coada lungă şi obiceiul ei de a aduna în cârduri familiale. Ele îşi construiesc cuiburi acoperite în livezi, zăvoaie, liziere de foioase, dar caută hrana în locuri deschise, îndeosebi pe terenuri agricole, cultivate sau chiar în apropierea localităţilor rurale şi urbane. Deseori jefuiesc cuiburile altor specii.
      Speciile din genul Clissa au aproape talia coţofanelor şi coada mai lungă. Acestea sunt păsări de tufişuri şi mărăcinişuri pe care le întâlnim în subcontinentul indian (sud-estul Asiei până în Taiwan) şi insulele indoneziene (Java şi Borneo). Aceste specii au pene verzi şi roşii-castanii. Cele zece coţofane cu glugă (genul Crypsirina) au o distribuţie asemănătoare cu a speciilor de mai sus, dar au culori mai şterse cu nuanţe gri, negre şi albe. Ele au picioare negre, ciocuri de aceeaşi culoare, recurbate şi cozi lungi. Gaiţele adevărate (3 specii din genul Garrulus) au pene barate cu albastru şi negru, fiind existente doar în Europa şi Asia au un regim alimentar variat îndeosebi ghinda pe care o depozitează în ascunzători secrete. Gaiţele albastre din America sunt foarte diverse şi multe din ele au un penaj luxuriant. Cu toate că cele 30 de specii sunt clasificate în 7 genuri diferite, se crede că ele au o origine comună. Pot fi întâlnite din Canada până în Argentina în tufişuri, mărăcinişuri, pâlcuri de copaci şi păduri. Cea mai mare parte a acestor specii se hrănesc cu insecte şi fructe, dar câteva s-au specializat în consumul de seminţe de conifere, construindu-şi ascunzători cu hrană pentru sezonul de cuibărire. Gaiţele terestre (sau ciorile alergătoare) sunt un grup distinct de corvide al căror habitat sunt platourile deşertice ale Asiei centrale. Patru specii (genul Podoces) sunt cam de aceeaşi mărime cu gaiţele comune, dar a cincea, gaiţa din Hume (Pseudopodoces humilis) nu este mai mare decât o vrabie. În sfârşit alte 3 specii sunt incluse de obicei printre corvide considerându-se că sunt înrudite cu acestea: cioara din Zavatta (Zavattariornis stresemanni), originară din Etiopia, piacul comun (Ptilostomus afer) din Africa centrală şi Occidentală şi gaiţa-sfrâncioc (Platylophus galericulatus) din Malaezia şi Indonezia.

N.B. Cea mai mică specie: gaiţa din Hume - Pseudopodoces humilis - 20 cm.
Cea mai mare specie - corbul - Corvus corax - 66 cm.
12 specii figurează pe lista roşie a speciilor ameninţate, cum ar fi:

  • gaiţa magnifică (Cyanolyca pulchra);
  • gaiţa azurie (Cyanocorax caeruleus);
  • coţofana albastră din Ceylon (Urocissa ornata);
  • coţofana cu glugă (Cypsirina cucullata);
  • cioara din Zavatta (Zavattariornis stresemanni);
  • cioara Marianelor (Corvus kybariy);
  • cioara hawaiană (Corvus hawaiiensis);

În ţara noastră întâlnim 7 specii de corvide:

  • Cioara grivă (Corvuks corone cornix);
  • Cioara de semănătură (Corvus frugilegus);
  • Corbul (Corvus corax);
  • Stăncuţa (Corvus monedula);
  • Gaiţa (Garrulus glandarius);
  • Coţofana (Pica pica);
  • Alunarul (Nucifraga caryocatactes).

Stâncuţa alpină (P. graculus) a dispărut din avifauna României.

      Etichetate de mult timp şi de mulţi drept stricătoare, gălăgioase ori având obiceiuri... necrofage, corvidele actuale au un statut deloc de invidiat. Fără aceşti sanitari negri şi alte "creaturi" necrovore (mamifere, alte păsări ori insecte) pământul s-ar umple prea repede de omizi, lăcuste, şoareci, broaşte ori alte molimi "egiptene"! Mă tem că penele lor veşnic îndoliate să nu fie un negru semnal ce vrea să anunţe un doliu ce poate prea curând coborî "drape" negre peste Terra noastră.

N.B. drap = cuvânt popular (regionalism) desemnând cearşaf, perdea, linţoliu.

© yves hoza