Caravana piţiguşilor codaţi

         Ei bine, sâmbătă dimineaţa m-am hotărât să părăsesc carapacea dulcelui somn de dimineaţă pentru a da o raită prin făgetul de sub măgură. Nimic mai bun şi mai frumos în viaţă decât să te scoli cu noaptea-n cap spre a pleca în patrulare şi-a te întoarce apoi după câteva ore cu mintea plină de imagini şi senzaţii uluitoare. Aşa că m-am echipat regulamentar, mi-am aruncat rucsacul în spate şi binoclul la gât şi... la drum printre fuioarele de întuneric şi ceaţă ce abia se desfăceau din trupul dimineţii zgribulite.
         Am trecut puntea de lemn în scârţâituri de lemn jilav, respiraţia rece a râului, zbârlindu-mi "pielea de găina". Am zăbovit preţ de câteva clipe la şuroiul pârâiaşului din Arinete pentru a trage o duşcă de ceai încă fierbinte, din sticla aflată în buzunarul rucsacului şi-a ciuli urechea la foşnetele amorţite ale mărăcinişurilor, filând în acelaşi timp câţiva piţigoi cărbunari ce se agitau printre nuielele sălcilor ciopârţite de secure de la malul apei. Primăvara, mai ales, nu există poteci anume peste haturi şi păduri! Drumurile şi cărările mele sunt cele ale instinctului şi-ale simţurilor! Picioarele mele merg acolo unde urechea distinge prima şoaptă de frunză ori primul ciripit, potecuţa se croieşte spre tufişul în care se întrezăreşte umbra unei mierle sau crenguţa pe care se desenează conturul delicat al mărăcinarului negru. Alteori micile mele promenade se întâlnesc cu vreun zbor zăpăcit de cocoşar ori cu "racheta" vreunui şoim, dar asta-i povestea unui alt vis.
         Aşa şi acum! Prima călăuză mi-a fost un pănţăruş prost dispus, trezit probabil de scârţâitul pietrişului de sub tălpile mele. Mi s-a părut că strigătul lui metalic dă alarmă întregului pământ: ţec-ţec-ţec! ţic-zic! Am cotit apoi spre merii bătrâni din livada de pe tăpşanul mustind încă de apa zăpezilor abia topite; printre crengile uscate, zdrenţuite de licheni făceau tumbe câţiva clovni cu căciuliţe albastre. Erau piţigoii albaştri la ora gimnasticii de dimineaţă. Am continuat drumul în sus spre pădurice, pe lângă un şirag de păducei şi sorb păsăresc şi-am tras cu urechea. Chemări subţiratice caligrafiate prin văzduh, chiţăituri de şoricei aerieni alergau din ramură în ramură: tsi-tsi-tsi! sisisisisi! sisisiss! sri-sri! tsriii! Am ridicat ochii şi ce credeţi că am zărit printre crengile subţiri, în vârful cărora lăcrimau picături lungi de apă pe care lumina primelor raze ale răsăritului bătea scânteia diamantului?! Păsări minuscule, care zburătăceau de colo-colo, explorând cu febrilitate lăstarii lăcuiţi de rouă, în poziţii din cele mai incredibile, fară hodină, în neîncetat neastâmpăr, cu agilităţi de argint viu, din ram în ram, din copac în copac, chemându-se şi răspunzând cu ciripituri fine şi sâsâituri secrete, ca nu cumva să piardă urmele de văzduh ale caravanei păsăreşti! Erau piţiguţii codaţi !
         Atunci când veţi vedea un piţigoi codat fiţi sigur că peste câteva secunde veţi vedea încă unu, ş-încă unu, şi-apoi pe-al treilea, al patrulea, apoi caravana completă, adică între 8 şi 15 bulgăraşe tricolore (alb, roz şi negru), decorate cu o pană lungă, lungă în chip de... coadă. Chiar şi în "contre-jour" ar fi imposibil să nu poţi recunoaşte atât de "singulare" siluete. Piţigoiul codat este înainte de toate o fiinţă extrem de sociabilă şi care nu se simte în siguranţă decât în sânul micii trupe de vagabonzi. Prin cântecelul subţire şi delicat, membrii grupului sunt tot timpul în legătură, acesta având un dublu rol: s.o.s. celor rătăciţi şi semnal de localizare pentru trupa în marş aerian.
         ...Spre sfârşitul lunii martie se întâmplă un eveniment... superextraformidabil!? Mica gaşcă de piţigoi, care până acum trăise în armonie şi unire, simpatica şi neastâmpărata caravană zburătoare se... dislocă! Gata cu prieteneştile plimbări în grup prin coroanele alunilor şi arinilor! Fiecare se ţine deoparte, se retrage pe teritoriul lui şi alungă pe oricare "cetăţean" înaripat ce se apropie! Bănuiesc doar că aţi înţeles... a sosit primăvara şi dragostea s-a cuibărit în inimioarele de gămălie ale cuplurilor, care încep deîndată, fără prea multe şi sofisticate gesturi de curtoazie, construcţia unui cuib, ce este fără nici o îndoială cel mai extraordinar (scuzaţi, n-am găsit alt cuvânt!) culcuş construit de vreo necuvântătoare. Niciodată şi nicicând, nici un bebeluş din lume nu va găsi leagăn mai dulce şi mai catifelat decât cuibul de piţiguş! Lucrarea despre care este vorba arată ca un bulgăre gri-albicios în formă de ou, tare mare în raport cu constructorii săi. În loc de ciment se foloseşte pânza de păianjen, iar pentru exterior muşchi şi licheni împănaţi cu bucăţele de scoarţă ori solzi de conifere. În interior, confortul atinge perfecţiunea! Şi ce-i pe lume mai moale, mai duios şi mai pufos decât penele şi puful! Meşterii piţiguşi matlasează cuibul jur-împrejur cu puf adus din cele mai neaşteptate locuri. Un savant aiurit ce n-avea ce face a găsit într-un asemenea cuib 441 de pene "furate" de la diferite păsări, dintre care: ciuf de pădure, mierlă, sturz de vâsc, piţigoi mare, piţigoi albastru şi porumbel gulerat. Într-altul au fost găsite nici mai mult nici mai puţin decât 968 pene de găină! În acest cuib mai călduros decât o mănuşă, femela depune 7-12 ouă albe, cu virgule japoneze brun-roşcate.
         A cuibări în această strâmtă cabină spaţială nu este deloc o treabă uşoară pentru femelă, cum nici pentru bărbătuş, viaţa nu-i prea roză, fiindcă după 18 zile, eclozarea puiuţilor marchează debutul unei perioade infernale; sute de zboruri pe zi în căutarea ouălor şi omizilor de fluturi, a larvelor şi-a altor gâze mărunte ori păianjeni. Lăcomia acestei duzini de mâncăi este imposibil de satisfăcut pentru că aceasta creşte pe zi ce trece. Din fericire ghemotoacele cresc foarte repede, iar codiţele lor încep să străpungă pereţii cuibului care seamănă tot mai mult cu o perniţă de ace. La cinşpe zile după ieşirea din ou, - dacă nici o nenorocire nu intervine în ăst timp - familia părăseşte cuibul, care seamănă acum cu o cuşmă găurită de molii. Părinţii şi copiii rămân încă mult timp uniţi şi vagabondează împreună peste câmpuri şi livezi. La venirea nopţii se aliniază pe o crenguţă ascunşi în desimea protectoare a unui tufiş, mici bulgăraşe zgribulite, înghesuiţi unu-n altu', căpşor lângă căpşor, aripă lângă aripă, inimioară lângă inimioară, cum ar trebui să fiţi şi voi oamenii!
         Off, of, of! Există, din păcate în istoria noastră - asta-i viaţa! - şi victime, puii mai adesea, cărora frigul, ploaia, omătul ori foamea le vin de hac. Uneori adulţii vor ajunge în ghearele uliului, şoimului, huhurezului mic. Mortalitatea este teribilă la aceste bibelouri atât de fragile; în primăvară, familia, părinţi şi pui, nu mai are decât 2/3 membrii teferi. Aceştia se vor întâlni din fericire cu supravieţuitorii altui clan, pentru a reface de bine, de rău, un alai care, sper din tot sufletul, să nu moară niciodată: caravana piţigoilor codaţi!

© yves hoza