Biserica verde

         Fierbinteee, caaald, caaaald, rece, ca-n jocul acela din copilărie, când, ghidat de cele trei cuvinte şi alte instincte în locul ascunzişului, trebuia să găseşti o jucărie... Fierbinte a fost vara, călduţ începutul de septembrie, rece dimineaţa duminicală. Am ieşit pe inima goală, adică pe nemâncate la firul verde înc-al ierbii. Mălaiu' îşi scutură mândru panaş, mătasea din vârful cucuruzului a devenit cafenie, iar bobul s-a întărit ca piatra; ciocul berzei şi-a împlinit sămânţa în formă de plisc, scoruşul şi-a înmuiat bobiţele în zama de purpură, tufele de coada şoricelului au înflorit, a câta oară?! Doar ţintaura neagră îşi aranjează cocheta coafură în coc roşcat-înfoiat. Fructe calde din livadă şi perle negre dintre mărăcini mă-ndeamnă la furtişag; când să-ntind mâna spre crenguţa ghimpoasă după fructul neoprit, un codroş tinerel îmi trece pe sub nasu-mi... cam lung! Face o reverenţă, cu ochii scăldaţi în bucurie şi zbârrr... âie! pe-o proptea ce ţine-n putere un gard paradit. Într-o clipită telepatică, pe acelaşi arac, aterizează trei frăţiori unul mai sus decât celălat, ca pe-un podium de campionat, intitulat "Cine mănâncă mai mult?!" Cred că puiuţii codroşi sunt descurcăreţi; decolează de pe gardul învelit în licheni şi plonjează-n trifoiştea cât latul palmei, ca să se întoarcă... dându-se parcă peste cap, cu câte-un cosaş mai verde decât lucerna!
         În tufele spinoase de pe hat, în răchiţile cu frunza lungioasă şi lucioasă zburdă-n veselie pitulici, piţigoi mari, puişori suri de doi biştari (cât două monede!), cinteze, sticleţi cu nişte mai tineri băieţi, (îi recuosc chiar dacă n-au ca şi părinţii lor, feţişoara roşie, de clovn), doi măcălendrii s-aţin printre crenguţe cu spini de păducel, prin coroanele stufoase din făgetul rotund se iau la harţă, gaiţe la negocieri de jir, o mierlă se nelinişteşte prin argint de Clematis (Curpen de pădure); dacă ciuleşti bine urechile s-aude-n surdină un cârâit subliminal de alunar. Deşi-s cu nasu-n pământ, ca să feresc la fiecare pas delicate brânduşe de toamnă, simt două aripi de şorecar ridicându-se deasupra... vibraţii lor de clopote ce dangăne în turla bisericii! Valuri în sărituri de cosaş se-ntind unduind la fiece călcătură. Bondari mici aţipiţi de somn, sau amorţiţi de răcoare, abia mişcă pe fire de salvie verticilată şi glutinosă; câte-un fluture, o Apatura cu aripi zdenţuite mai îndrăzneşte, apoi totul se linişteşte. În calmul Bisericii Verzi, în rezonanţă răsună toaca... printre ecouri de lemn melodios s-aud sâsâituri fine şi-n câteva clipe văd piţiguşii codaţi în caravană! Trebuie să recunosc... este toamnă!
         Îmi smulg epoleţii verzi de pe umăr, decoraţiile de general Fansulă, spinii de zmeur din degete, din pantaloni îmi extrag ţepii de talpa gâştii, de pe ţeastă-mi scutur funze de soc şi viţă. Omul frunzar merge mai departe.

   Primele semne

© yves hoza