Avertisment şi speranţă

        Cine s-a născut în "Cuibul visurilor" trăieşte toată viaţa sub unda verde a măgurilor ce dorm ca trei arici uriaşi la cele trei hotare ale satului. Păstrăm încă din pruncie în ochiurile minţii când doar vârful nasului trecea puţin peste târnaţ - dulcea dungă arcuită a Măgurii Mari atât de asemănătoare cu sânul mamei, profilul de piramidă secretă a Măgurii Porcului ori valul pietros-verzui al Măgurii din jos. Alţii le-au căutat şi le dau alte nume. Un bătrân într-o clipă de inspiraţie le-a asemuit trup şi suflet marilor personaje rebreniene; Ion, Apostol şi Petre. Cei plecaţi poartă în suflet nostalgia măgurilor şi, când te întorci dintr-o scurtă călătorie ori îndelungă absenţă, primul semn al apropierii de inima ta lăsată acasă este mamelonul verde, muşuroiul cu sâmbure magnetic al Măgurii din Sus. Simboluri poetice ori vechi locuri de legendă - plugul cu boii de aur ori turmele zburlite de mistreţi cu fildeşi sângeriu - măgurile sunt - fizic vorbind - nişte realităţi înconjurătoare. Şi în această lume ce devine zi de zi tot mai agresivă, măgurile şi munţii - "aceşti fragili uriaşi verzi" au nevoie de protecţie. Omul "vechi", mai apropiat de natură, a ştiut să le păzească, să le ocrotească. El nu strivea şarpele care era considerat încă din vechimea daco-romană paznicul casei, nu ucidea brotacul cu tăişul coasei, nu dărâma cuibul de pe cornul şurii dintr-un arhaic respect faţă de natură şi dintr-o profundă credinţă faţă de Dumnezeu şi viaţă, invocând adeseori ce-i drept argumente puerile: "nu-i voie!", "e păcat", "dacă ucizi broasca!", "dacă ucizi albina nu-ţi dă vaca lapte", "rândunica aduce noroc" etc. Clopotele verzi ale pământului au nevoie de arbori! În lunile de iarnă, colinele sunt rase de brazi şi molizi! Oare o simplă crenguţă de cetină nu ne-ar fi suficientă în noaptea de An Nou?! Vânatul, de la firavul iepure până la cerbul rămuros, este ucis fără milă. Păsările n-au nici ele o soartă mai bună, şorecarii, ulii şi şoimii fiind considerate dăunătoare sau, în cazul bufniţelor, cucuvelelor şi huhurezilor aducătoare de rele prevestiri, când de fapt acestea sunt cei mai specializaţi sanitari naturali, iar altele (raţele, stârcii, berzele, cocoşii de munte) devin trofee prăfuite pe pereţii unor ...iertaşi-mă, bestii! Şi aceasta când în alte ţări care respectă legislaţia internaţională (Directiva de la Bruxelles), păsările de la auşeii cât nuca până la uriaşii vulturi sunt ocrotite în totalitate! "A jefui ca-n codru" nu mai este o sintagmă, ci o realitate. Sub "protecţia" unor legi prăfuite sau inexistente ori sub ochii îngăduitori, braconajul a devenit o modă şi o manie. Şi-n această boală absurdă şi crudă, nu există nici un dram de respect ori milă faţă de "vânat". Speciile rare au dispărut iar cele comune au devenit rarităţi. Turismul în masă devine o calamitate. Orăşeanul "însetat de natură" rupe floarea de colţ şi narcisa, aruncă ambalaje peste tot, deversează detergenţi şi uleiuri în ape, polueaz─â aerul, conturbă vânatul. Urmele trecerii sale sunt tot mai evidente: sticle, hârtie, plastic, bălţi de ulei, dâre de benzină, focuri aprinse. Astfel, pe faţa pământului verde apar tot mai evidente urme ale cancerului acestei civilizaţii din care educaţia ecologică şi credinţa în Dumnezeu au fost excluse. Sănătatea Naturii înseamnă sănătatea Omului. Verdele a însemnat întotdeauna SPERANŢĂ. Cele trei clopote verzi ale satului şi altele mai mari ori mai mici ce le înconjoară bat undeva sub pământ cu limbile de piatră dangătul AVERTISMENTULUI dar şi al SPERANŢEI.

(C.V. , nr.4. , septembrie, 96)


   Cuibul Visurilor, Nr.4, pag. 7, Septembrie 1996

© yves hoza 15 Noiembrie 2016