Apa mătăsoşilor
Ieri. Toc lemne-n surcele şi scoarţe-n bucăţele cu răşină pentru înteţit focul de dimineaţă. Îmi curge nasul pe tăietor! Tropăi mărunt un bărbunc ardelenesc (un fel de step de sorginte românească) în jurul butucului. Pe deasupra acoperişului, peste capul meu, cu aripile şi cozile luminate de-o perdea de raze piezişe, trei mătăsari ş-apoi treiştrei.
În marginea căruntă a pârâului trei sticleţi ciugulesc seminţe de scaieţi, urzici, vărguţe şi peliniţe uscate, apoi ţopăie iepureşte, cum ar scrie litere chirilice pe albul hârtiei de nea. Sub podeţul de scânduri degerate s-aude vocea pănţăruşilor. Îs doi! Şî-s ca mine! Când le auzi glasul, crezi, "mă, ce dihanie o fi?!", când, colo, doar nişte chiţcani zburători.
Astăzi, doar cârduri de câte 70-90 şi cârduleţe mai mici de 20-30 mătăsoşi. Când e vorba de boabe sălbatice, strategia nomazilor din nord dă roade! Se împart în cete, ca să cerceteze tot mai multe locaţii, îşi transmit coordonatele pe celulare invizibile, apoi, sir-sir-sirlir..., zwiiing, zwiin... atacă în hoardă. Am controlat, azi, scoruşii din faţa şcolii. Nici o boabă, subliniez, nici o boabă, mă, omule! Nici de sămânţă!
Mă întreb, uneori, din ce şipot cu pietre de aur şi maluri de argint, beau apă, aceste păsări magice?!
|
